Am stat să mă gândesc mult înainte să scriu acest articol. Îmi spuneam că avea să pară prea controversat sau prea arogant. Vă asigur, totuși, că nu am avut intenții arogante. De fapt, în ciuda titlului, acest articol nu are intenția de a critica cursurile de scriere creativă sau pe cei care apelează la ele. Chiar sunt o unealtă folositoare, după cum este și folositor să cerem sfaturi de la editori/cititori/alți scriitori. Scrisul cărților vine și el cu regulile lui. Totuși, am de gând să ofer o perspectivă oarecum diferită: sunt toate regulile la fel de importante? Ce se întâmplă dacă le urmezi pe cele nepotrivite?
Am început să caut grupuri de scriitori pe facebook. Nu am prea interacționat cu alții acolo (cred că încă nu am găsit un loc care să mi se potrivească) dar am citit întrebări și sfaturi și articole care oferă indicații precise despre tehnici de scriere. Totul pare bun.
Totuși, am început să am unele îndoieli. Cititul este o activitate subiectivă. Fiecare caută altceva la un roman – sau chiar și la o nuvelă. Unii vor să fie șocați. Alții vor mesaje ascunse (indiferent dacă acestea sunt metafizice sau sociale sau politice). Sunt și cei care vor personaje cu care să se identifice. Și mai sunt și cei care vor o poveste bună cu personaje bine concepute (chiar dacă nu se identifică neapărat cu ele). Trebuie să mărturisesc că mă consider un reprezentant al acestei categorii. Și mai vreau ceva. Vreau un scriitor cu o voce unică și ușor de recunoscut. Nu vreau să sune ca alții. Iar dacă asta înseamnă că va trebui să ignore anumite reguli, pe mine personal nu mă deranjează.
Să vă dau un exemplu care ilustrează ce am spus. Am citit o recenzie la o carte care mie mi-a plăcut foarte mult – Orașul Cărților Visătoare de către autorul german Walter Moers (notă: variant in engleză se cheamă The City of Dreamining Books. Cartea este în germană și, din câte știu, nu a fost încă tradusă în română). Persoana care a făcut recenzia spunea că dacă ar fi fost ea editorul cărții ar fi scos o porțiune mare din carte care cuprindea descriera unui oraș (văzută prin ochii personajului, deci era o descriere dinamică și nu statică). Cei ce au citit cartea vor considera această afirmație destul de ironică, dat fiind că acolo se găsesc niște înțepături nu tocmai subtile la adresa editorilor și a așa zișilor experți literari care fac mai mult rău decât bine. Pe lângă asta, nu am putut decât să mă simt recunoscătoare că această persoană nu a fost editorul cărții. Pentru că ar fi fost o pierdere foarte mare.
Am să vă propun un experiment. Alegeți o carte – poate fi una pe care o scrieți, pe care o citiți acum, sau pe care ați citit-o recent, poate fi chiar și Ultimii Supraviețuitori. Alegeți un fragment din acea care și dați-l la cinci oameni cerându-le să găsească cinci puncte slabe și cinci puncte tari. Vă garantez că veți primi cinci răspunsuri complet diferite și că, chiar dacă unele dintre punctele slabe sau tari ar putea coincide la mai mulți, vor fi cazuri în care ceea ce unul din cititori ar considera un punct tare, alt cititor îl consideră un punct slab, si invers. Uneori ne plac lucruri diferite.
Am mai descoperit și altceva în timp ce mă uitam peste articole despre cum să structurezi un roman și cum să inventezi conflicte – majoritatea acestor articole sunt scrise dintr-o perspectivă engleză/americană. Însă noi începem să trăim din ce în ce mai mult într-un context multicultural. Din ce în ce mai multe cărți străine încep să fie traduse în engleză iar unii scriitori scot și o ediție în engleză cu speranța că vor fi publicați mai ușor pe plan internațional. De ce să li se ceară să respecte un singur stil și un singur model? Mi-am dat seama că acest lucru nu e tocmai în regulă când citeam instrucțiunile de publicare la o revistă de povestiri unde editorul chiar îi încuraja pe scriitori să spună dacă erau dintr-o altă țară, dat fiind că asta ar însemna că au o altă abordare când vine vorba de conceperea unei povestiri, iar această abordare nu ar trebui respinsă doar pentru că pare ciudată. Mi-a plăcut această idee. Voi trimite povestiri la acea revistă.
La începutul articolului, am promis să nu resping cu totul cursurile de scriere creativă și alte tipuri de sfaturi însă, până acum, argumentele mele par să facă exact asta. Adevărul este că ceea ce încerc eu să spun este că regulile despre cum să scri o poveste ar trebui să fie flexibile și nu fixe. Un scriitor ar trebui să aibă dreptul de a alege să le urmeze sau nu. Depinde de poveste, de mesajul pe care vrei să-l transmiți, de ce s-ar pierde dacă ai schimba ideea originală pentru că X, scriitor de succes, a spus că ar trebui să faci asta în ultimul curs ținut de el. Desigur, dacă nu urmăm aceste reguli se poate să nu fim publicați prea devreme. La urma urmei, însă, putem da destule exemple de cărți bune care au fost respinse de mai multe edituri (Harry Potter vă spune ceva?).
Pentru mine, a scrie o poveste este o experiență extrem de personală. Aș putea cere unele sfaturi. Aș putea chiar să aleg să le urmez pe câteva. Însă mereu voi rămâne credinciosă ideeilor mele (desigur, aici nu mă refer la anumite lacune în desfășurarea evenimentelor, sau idei neexplicate. De acestea, desigur că nu voi ezita să mă ocup dacă mi se atrage atenția). Însă pentru mine dacă există măcar un singur cititor care a câștigat ceva din ceea ce scriu, atunci e destul. Restul va veni de la sine.
Comments