PARTEA 2 ANII COPILĂRIEI 1. Timpul trecea. Kassir creștea. La trei ani după nașterea sa, Malna și Rashed avură o fată. Apoi, încă un fiu. S-ar fi crezut că mica familie era fericită, mulțumită cu ce le oferise soarta, îngrijorați numai de necazurile obișnuite ale locuitorilor din Deșert. Însă dincolo de acel trai pașnic mocnea întunecimea. Oamenii din Pietre Roșii aveau memorii lungi. Satul era mic și nu se prea întâmplau multe acolo. Ceva neobișnuit era ținut minte și întors pe toate părțile timp de multe generații. Întâiul născut al Malnei devenise o legendă înainte să ajungă mare.
Sătenii nu se izolau de familia lui Rashed, dar nici nu erau prea prietenoși cu ei. Pe băiat îl tratau cu grijă, temându-se să nu își piardă cumpatul și să îi atace. Nu își încurajau copiii să se joace cu Kassir, dar nici nu le spuneau că nu aveau voie să se apropie de el. Îi sfătuiau însă să aibă grijă când se aflau în preajma sa. Iar astfel de vorbe neclare erau îndeajuns să influențeze gândirea copiilor lor, mai mult decât dacă li s-ar fi oferit motive întemeiate. Încă de mic, Kassir credea că cei de vârsta sa nu îl aveau la inimă.
Malna și Rashed nu puteau purta pică acelor părinți. Știau că, dacă ar fi fost în locul lor, și ei ar fi procedat la fel. Era normal să îți fie teamă de ceva ce putea fi un semn rău.
Kassir era un copil isteț și energic. Încă din primii ani știa să găsească iute soluții pentru a ieși din impasuri. Era prietenos, deși își dădea seama că puțini îi întorceau prietenia. Era greu de crezut că ceva nu era în regulă cu el. Nu părea deosebit de alți băieți de vârsta lui. Însă nici măcar Malna nu putea ignora micile semne, clipele când Kassir părea ceva mai mult. Uneori privea în zare, deși nu putea vedea așa de departe, ca și cum ar fi fost conștient de lucruri ascunse muritorilor de rând.
Un slujitor al Preoților ar fi putut desigur să interpreteze semnele. Rashed chiar sugeră să apeleze la primul care ajungea în sat. Însă Malna tot amâna, speriată de ce avea să afle.
2. Kassir avea șase ani. Devenise deja o figură cunoscută în sat iar oamenii erau obișnuiți cu el. Cumva, reușise să își găsească un grup de copii care îl acceptau. Alături de ei alerga prin tot satul, ba chiar se și strecura afară din Pietre Roșii, deși nu avea voie. Până atunci nu se comporta ca și cum ar fi fost ceva diferit cu el. Dar deja începea să se îndoiască că ceilalți vedeau lumea la fel ca el.
La început nu prea cugetă mult la toate ciudățeniile care îl înconjurau. Incidentele care aveau loc din când în când nu erau de ajuns să atragă atenția unui copil de vârsta lui. Dar toate acestea se schimbară în ziua când văzu vulturul roșu.
Vulturii roșii erau o pacoste a deșertului. Se tăbărau în stoluri asupra așezărilor, atacând tot ce vedeau: păsări, animale mici, chiar și copii. Și mereu, așa spuneau oamenii, cu două zile înainte să atace, vulturii roșii trimiteau pe unul din stol ca iscoadă deasupra așezării alese, pentru a vedea ce se putea lua de acolo. Era folositor să știi asta, numai că nu ajuta pe nimeni prea mult. De obicei nimeni nu putea vedea iscoada. Zbura sus de tot și de multe ori era confundat cu un firicel de praf în zare – sau nu era văzut deloc.
Într-o dimineață, Kassir și alți câțiva copii plecară la marginea satului să construiască castele de nisip. La un moment dat, Kassir privi în sus. Observă ceva și știu imediat ce era. Sări ca ars.
-Uitați! strigă la ceilalți. Sus acolo! Iute!
Strigătele sale îi făcură și pe ceilalți să privească în sus. Dar nu puteau vedea nimic – numai cerul albastru fără vreo urmă de nori.
-La ce să ne uităm? Nu-i nimic acolo.
Kassir clătină din cap. De ce spuneau asta? Doar se vedea limpede ce era.
-Acolo sus! insistă, cuprins de panică. Vulturul roșu. Doar îl vedeți și voi. Cred că zboară mai jos decât de obicei.
Linir, un băiat de vreo zece ani, până atunci tovarășul de joacă preferat al lui Kassir, râse cu indulgența la glumele copilului.
-Zău, Kassir, începu amuzat, dacă vrei să ne păcălești, mai bine ai încerca altceva. Deși, adăugă, cu ochii sclipind șăgalnic, recunosc că ar fi distractiv să ne repezim în sat țipând că vin vulturii roșii. Ce panică ar fi atunci! Am da însă de belea când or afla că nu vine niciun vultur roșu.
Kassir nu știa ce încerca să facă prietenul său, prefăcându-se că nu putea vedea vulturul roșu și că totul era un joc. Dar dacă numai așa puteau avertiza sătenii, avea să se prefacă și el.
-Dar ar merita, spuse șiret. Ce fețe ar face toți!
Ceilalți copii râseră. Erau la vârsta când, deși se temeau de pedepse, se bucurau de efectele poantelor făcute de ei. Aici era o oportunitate ce nu putea fi refuzată. Lăsară castelul neterminat și alergară în sat, dând din mâini și strigând că văzuseră un vultur roșu. Sătenii nu își puteau permite să le pună vorbele la îndoială.
Timp de două zile, în Pietre Roșii domni haosul. Toți se pregăteau cât puteau de bine de atac. Animalele fură ascunse în peșteri cu cineva mereu de strajă pentru a le împiedica să scape. Ușile erau încuiate și ferestrele închise. Copiilor nu li se dădea voie să iasă din case. Nici măcar adulții nu prea voiau să meargă afară.
În timpul celei de-a doua nopți, Linir reuși să se strecoare afară din casă și să meargă neobservat la Kassir.
-Nu-mi place ce facem, îi spuse prietenului său. Nu e bine. Cred că ar trebui să le spunem că nu vin vulturii roși.
Kassir se holbă la el.
-Știi doar că nu a fost un joc. Sigur ai văzut și tu vulturul.
Linir clătină furios din cap. Se așteptase ca tovarășul său de joacă să fie de acord.
-Eu nu mă mai joc, spuse cu hotărâre. Mâine o să-i spun mamei că a fost doar o glumă. Și o să-i spun că tu ne-ai spus să o facem!
Vulturii roșii sosiră în ziua următoare. Se repeziră asupra satului dimineața devreme, surprinși și frustrați că oamenii erau pregătiți de venirea lor. Zburară de acolo îmbufnați, în căutarea unui loc unde lumea nu avea să știe de venirea lor.
3. Nimeni nu avea să afle cum Kassir fusese cel care văzuse primul vulturul roșu. Numai prietenii săi știau. Cei mai mulți erau siguri că venirea vulturilor roșii nu era decât o coincidență. Linir, însă era de altă părere. Era sigur că vulturii roșii fuseseră cumva chemați de Kassir. La urma urmei, lumea spunea lucruri stranii despre el. Dacă într-adevăr Kassir avea puteri, normal că se folosea de ele. Dacă Linir se gândea mai bine, nici măcar nu era prima dată.
Își amintea de alte incidente – nu așa de grave precum cel cu vulturii roșii, dar tot trebuiau luate în seamă. Numai cu o săptămână înainte, Kassir se jură că în timp ce el și cu Lusa – o altă prietenă de-a lor – se jucau lângă fântâna din sat, o auziră pe mama lui Linir zicând că avea să-și pedepsească fiul pentru că nu hrănise puii de găină în acea zi. Lusa spuse că ea nu auzise nimic. Însă, când Linir ajunse acasă în acea seară, o găsi pe mama sa roșie de furie, pregătită pentru una din certurile ei care de obicei precedau o pedeapsă.
După aceea, Linir crezu că Lusa mințise. Așa era ea. Avea opt ani și se ținea după ei doar pentru că ceilalți își dăduseră seama că era prea mare efortul de a-i spune să îi lase în pace. Niciodată nu îi asculta. Era cam ciudată și de obicei mințea. Dar acum Linir bănuia că atunci nu mințise. Kassir probabil dorise ca mama lui Linir să-l pedepsească pentru a-și bate joc de el. Și mai erau și alte exemple. Linir nu știa cum putea Kassir să facă astfel de lucruri. Dar avea de gând să afle.
La câteva săptămâni după atacul eșuat al vulturilor roșii, Kassir și Linir merseră la un mic heleșteu pe care îl credeau știut numai de ei. Le plăcea să facă baie acolo, deși apa era întunecată și plină de nămol. Linir nu vorbi deloc în drum spre heleșteu, și rămase tăcut și cât timp el și Kassir se bălăciră în apă. Când în sfârșit stăteau întinși pe țărm ca să se usuce, crezu că acum Kassir era destul de relaxat ca să fie luat pe nepregătite.
-Cum ai reușit să o faci? întrebă
Kassir îl privi nedumerit. Însă Linir nu avea să se lase dus de nas de privirea acea plină de inocență. Era sigur acum că Kassir se putea preface mai bine decât toți ceilalți.
-Vulturii roșii, continuă fără milă. Cum i-ai chemat în sat?
Kassir clătină din cap.
-Nu i-am chemat. De ce spui că am făcut așa ceva?
-Îmi poți spune, știi, îl asigură Linir. Doar n-o să te pârăsc. Suntem prieteni, nu? Ce ne-am mai juca atunci. Și nimeni nu va ști. Nu e nevoie să spunem la alții – la părinții noștri, sau celorlalți prieteni. Nică măcar Lusei. Va fi secretul nostru, cunoscut doar de noi doi.
Încerca să pară cât mai prietenos posibil. Kassir păru că asta îl înfurie cel mai mult.
-N-am puteri. Nu am chemat vulturii roșii. Le-am văzut iscoada. De ce e mai greu să crezi asta, dar susții că am puteri? De unde să le am?
-Ei, cei ca tine au sursele lor, făcu Linir înțelept.
Îi plăcea mereu să se prefacă atotștiutor cu prietenii săi mai mici. Îi impresiona pe micuți, atunci când se purta ca și cum știa mai multe decât ei. Acum, însă, începea să creadă că, într-adevăr, cunoștea mai multe decât Kassir.
-Bănuiesc că ai tăi nu ți-au spus. Nici mama mea nu mi-ar spune. Cred că i-ar fi destul de teamă de mine fără să-mi mai spună și adevărul. Te-ai născut în a doua noapte ploioasă din an. Nu e nevoie să-ți spun ce înseamnă asta.
Kassir făcu un pas îndărăt.
-N-am știut, spuse cu voce tremurândă. Jur că n-am știut, Linir.
Linir nu arătă nicio urmă de milă.
-Știi acum. Ne putem folosi de asta.
Kassir își încleștă pumnii. Avea lacrimi în ochi.
-Nu vreau să mă folosesc de asta! strigă. Și nici pe tine n-am să te las să o faci!
O zbughi pe cărarea care ducea afară din sat. Aproape că se aștepta ca Linir să fugă după el, rugându-l să nu fie supărat, alinându-l și promițând că nimic din ce spusese nu era adevărat, că nu fusese decât o glumă. Însă Linir rămase locului. Acea lipsă de solidaritatea din partea unui prieten ce până atunci fusese de neclintit îl făcu pe Kassir să izbucnească în plâns. Așezat pe o piatră ascuțită sub soarele arzător de după-amiază, plânse cu o amărăciune pe care nu o mai simțise până atunci. Plânse datorită adevărului aproape de neînțeles că nu era ca ceilalți, și că dacă pe Linir îl tulbura asta, oricine care îl întâlnea avea să fie la fel de speriat. Și plânse la gândul înspăimântător că era singur, și probabil va rămâne singur tot restul vieții.
Copyright Simina Lungu 2022
Comments