PARTEA 1 OFRANDA
1. Ziua se arăta strălucitoare și aridă. Deja plouase în acel an. Toată lumea din deșert cunoștea Decretul Zeilor. O singură zi și noapte de ploaie pe an era de ajuns pentru muritori. Mai mult ar fi fost de prisos. Zeițele Ploii trebuiau să respecte această regulă. În anii în care nu o făceau, însemna că își încălcau legământul. Astfel de ani erau proști pentru Preotesele din Templu. Una din ele, cea mai tânără și frumoasă, era dusă la Templul Zeilor Soarelui, pentru a le fi oferită drept sacrificiu. Însă, până acum, anul acela se arătase blând. Nu avea să aibă loc niciun sacrificiu. De altfel, acestea se întâmplau rar. Cei din afara deșertului – dușmani ai Zeilor Soarelui și Zeițelor Ploii – aveau o plăcere deosebită în a răspândi zvonuri și minciuni nemaipomenite. Ei erau cei care îi făceau pe locuitorii deșertului să pară niște sălbatici fără inimă care se închinau la zei iraționali și ascultau de capriciile unor preoți nebuni.
În Marea Oază, obișnuiții pelerini așteptau să li se dea voie să intre în Templul Zeițelor Ploii. Porțile erau larg deschise. Însă numai puțini erau lăsați înăuntru. Ceilalți trebuiau să aștepte până le sosea rândul. Mulți petreceau zile întregi în așteptare. Dar cei care veneau cu caravanele de tributuri aveau prioritate. Iar paznicii acelor caravane intrau mai repede decât toți. Ei apărau proprietatea Zeițelor. Trebuia să li se dea o răsplată. Rashed stătea în curtea templului, încercând să pară calm. Avea să fie următorul. Curând, una din Preotese îi va accepta mica ofrandă și îl va întreba ce dorește în schimb de la Zeițe. Nu știa de ce gândul îl făcea atât de neliniștit.
După o perioadă lungă de așteptat, în sfârșit îi sosi și lui rândul. O tânără îmbrăcată într-o rochie lungă și roșie – o ucenică – îl îndemnă să o urmeze înăuntru. O ascultă, conștient de privirile pe jumătate înspăimântate, pe jumătate invidioase ale celor lăsați în urmă, care încă mai aveau de stat afară.
Templul Zeițelor Ploii era o clădire înaltă de lemn, una din cele mai înalte construcții din deșert. Numai Templul Zeilor Soarelui era mai înalt. Iar acela era construit numai din piatră. Se spunea că Templul Zeilor Soarelui era de două ori mai impunător decât clădirea unde erau venerate Zeițele Ploii. Rashed nu prea credea că ar fi putut exista ceva mai impresionant. Acum că se afla față în față cu splendoarea Templului Zeițelor Ploii, nu credea că exista ceva mai presus de acesta.
Templul era construit cu totul din lemn. Nu avea nimic din piatră. Piatra era pentru Zeii Soarelui. Zeițele Ploii nu o puteau avea în clădirea lor. Stâlpii înalți de lemn care susțineau tavanul cu scândurile vechi de secole te făceau să crezi că te aflai înăuntru unui copac. Mirosul era unul proaspăt, de rădăcini și plante. Frunze uscate erau împrăștiate pe podea. Foșniră sub picioarele lui Rashed când acesta călcă pe ele. Pereții erau acoperiți cu tapiserii de mătase, verzi și maro cu câte un safir strălucind pe ici și colo. În mici firide, clipoceau fântâni în miniatură trase din izvoare subterane. Erau multe, însă toate își uneau vocile într-un singur cântec pentru a aduce laudă Zeițelor Ploii.
Tânăra ucenică îl conduse pe Rashed în Camera Dorințelor, o mică odaie aflată pe partea dreaptă a coridorului. Înainte să intre, Rashed se uită cu jind la restul culoarului. Știa că numai Preotesele și novicele aveau voie mai departe în templu. Lui nu îi era permis să vadă multele minuni ale Zeițelor Ploii. Însă, acum că ajunsese atât de departe, era plin de curiozitate. Încercă repede să o stăpânească. Dacă Zeițele îi citeau gândurile, se putea să nu îi îndeplinească ruga. Ignorând regretele, se înclină în fața ucenicei și intră în cameră. Ușa de lemn se închise în urma sa. Încercă să ignore cât de ireversibil era acel gest, ca și cum tocmai ar fi asistat la pecetluirea unei osânde.
Camera Dorințelor avea un tavan jos, în formă de boltă, și geamuri largi. Soarele își croia drum pe acolo, singura sursă de lumină. În timpul nopții nu se aprindeau lumânări. Camera Dorințelor își închidea porțile la lăsarea serii. Nu era nicio firidă și nicio fântână. Tăcerea domnea regină. Doar frunzele mai foșneau pe podea. În mijlocul camerei se afla o masă lungă și îngustă, acoperită cu o bucată de pânză verde. Deja erau așezate câteva lucruri pe ea: mâncare, materiale, nestemate și chiar și o cămilă cioplită din lemn. Rashed o privi curios. Semăna cu o jucărie de copil. Ce îl îndemnase pe stăpânul său să o dea Templului? De ce acel obiect, oare? Ce poveste avea?
Toate aceste gânduri îi trecură iute prin minte. Imediat după aceea, atenția îi fu atrasă către silueta de lângă masă. Era impresionant de înaltă și felul drept în care stătea, o făcea să pară o forță formidabilă. Purta o rochie verde, iar un văl de aceeași culoare îi acoperea capul. Ochii îi erau verzi și străpungători, iar chipul îi era brăzdat de riduri și plin de înțelepciune. Nu era un chip tânăr, și nici nu aparținea cuiva care ducea o viață ușoară. Aceasta era cea mai bătrână dintre Preotesele Zeițelor Ploii.
Sora Cunna, i se spunea, și nimeni nu știa de ce era răspunzătoare de tributuri, în loc să fie Înalta Preoteasă. Avea destulă influență. Se șoptea că Sora Cunna era mult mai respectată decât Înalta Preoteasă. Majoritatea deciziilor erau luate de ea. Singurul motiv pentru care nu devenise ea Înalta Preoteasă era pentru că prefera să acționeze din culise. Desigur, acestea erau numai zvonuri și nu puteau fi prea de încredere. Erau răspândite de dizidenți care erau iute chemați să apară în fața Consiliului Preoțesc, ca apoi să fie condamnați la exil, sau la lucru în ocne. Nu prea puteai avea încredere în astfel de oameni. Deși, aveau dreptate într-un punct. Sora Cunna chiar era extraordinară.
Rashed trase adânc aer în piept. Conștient de privirea măsurătoare și oarecum zeflemitoare a Preotesei, scoase din sacoșa sa darul pregătit pentru această ocazie. Nu era cine știe ce – numai o curea din piele de cămilă. Nici nu era așa de rezistentă. Petrecuse însă trei nopți lucrând la ea. Era muncită cu propriile sale mâini. Zeițele aveau sigur să aprecieze un astfel de efort. Însă, înainte să ajungă la Zeițe, trebuia să treacă de Cunna. Iar aceasta nu se arăta prea impresionată.
-Ce dorință vrei să îți îndeplinească Zeițele Ploii? întrebă iute.
Rashed își trecu vârful limbii peste buzele uscate.
-Eu, începu șovăitor, cu vocea răgușită, Eu...eu doresc iubirea Malnei.
O făcuse și pe asta, deci. Nu era nevoie să spună care Malna. Zeițele știau – dacă Sora Cunna transmitea mai departe rugăciunea.
Ochii Cunnei se îngustară. Privi cureaua neîndemânatic lucrată, apoi se uită la celelalte obiecte de pe masă. Mesajul era clar. Nu credea că avea de ce să deranjeze Zeițele Ploii cu astfel de fleacuri când tot ce avea Rashed de oferit era o curea care se găsea pe toate drumurile. Rashed intră în panică. Vedea cum planul îi da greș și habar n-avea ce să facă. Nu putea pur și simplu să plece. Avea nevoie de favoarea Zeițelor Ploii. Avea nevoie de Malna. Își dădea seama că nu era chiar înstărit și nu își putea permite să renunțe la lucruri. Nu putea oferi decât cureaua făcută special pentru Zeițele Ploii. Însă brusc se văzu gata să se târguiască cu Preoteasa, în disperarea sa.
-Te implor, Prealuminato. Din tot sufletul te rog permite-mi favoarea Preabinecuvântatelor Zeițe ale Ploii. Doresc să o iau pe Malna de soție. Sunt gata să ofer orice, dacă Zeițele Ploii mi-o pot dărui.
Cunna ridică din sprâncene. O privire șireată apăru pe chipul ei. Cineva mai experimentat decât Rashed ar fi observat cum încerca să profite de un flăcău îndrăgostit. Însă singurul lucru pe care îl observă Rashed fu că Sora Cunna începea să fie interesată, iar acesta nu avea cum să fie ceva rău. Poate că nu avea să îl trimită de acolo cu mâna goală.
-Chiar ești gata să dai orice? întrebă Cunna, încercând să se asigure.
Rashed răspunse fără nicio clipă de ezitare.
-Sunt gata să ofer tot ce dețin, Prealuminato, spuse apăsat.
-Bun atunci. Imaginează-ți că Preaveneratele Zeițe ale Ploii ți-au ascultat ruga. Ai acum dragostea Malnei. Este de acord să devină soția ta. Le vei oferi primul tău născut Preaveneratelor Zeițe ale Ploii?
Pentru o clipă, Rashed se întrebă ce însemna asta. Apoi își spuse că nu îl interesa. Orice doreau Zeițele era în dreptul lor. Dacă doreau un copil, el era gata să îl ofere pe al lui – deși nu avea unul încă. Poate de aceea fu de acord. Un părinte ar fi pus mai multe întrebări. Rashed nu vedea nimica rău în a oferi ceva ce nici nu deținea încă. Nu se putea gândi decât la Malna.
-Accept, spuse fără să șovăie. Dacă Preaveneratele Zeițe ale Ploii cer un întâi născut, sunt gata să îl ofer pe al meu.
Ochii goi ai Cunnei cercetară chipul lui Rashed. În cele din urmă, încuviință.
-Prea bine. Voi vorbi cu Zeițele pentru tine. Întoarce-te în satul tău și ia-o pe Malna de nevastă. Nu uita însă că întâiul tău născut va aparține zeilor și nu ție.
Rashed se înclină până la pământ. Îi mulțumi Cunnei din inimă. Însă Preoteasa îi întoarse deja spatele, semn că trebuia să plece. O ascultă. Nu apucă să vadă privirea plină de satisfacție de pe chipul ei.
2. Se lăsase seara. Ultimii pelerini plecaseră de mult. Templul era din nou numai al Preoteselor. Sora Cunna încuie ușa la Camera Dorințelor. A doua zi avea să arate darurile Înaltei Preotese. Aceasta le va duce la Camera Rugăciunilor și va prezenta fiecare dar Zeițelor, împreună cu rugămintea pelerinului. Însă era un dar pe care Cunna dorea să îl împărtășească chiar atunci Înaltei Preotese.
Oamenii mai îndrăzneți o acuzau pe Cunna că era manipulativă și șireată. Nu știau că același lucru îl credeau și restul Preoteselor. Cunna era periculoasă prin felul în care își ducea la capăt planurile și ghida voința altora ca să devină aceeași cu a ei. De aceea se ocupa numai de ofrande, în loc să fie Înaltă Preoteasă. Atunci ambițiile ei erau în favoarea templului, și nu cauzau disensiuni.
Nimeni din afară nu știa cum își alegeau Preotesele conducătoarea. Credeau că se alegeau după cum le cereau Zeițele, dar nu era așa. Când murea o Înaltă Preoteasă, vești despre moartea ei erau iute trimise la Templul Zeilor Soarelui. Preoții Soarelui petreceau o săptămână în dezbateri, ca apoi să anunțe numele succesoarei. Preotesele nu aveau nimic de spus. La fel se proceda și când un Înalt Preot al Zeilor Soarelui murea. Atunci Preotesele Zeițelor Ploii erau cele care votau cine să îl urmeze. Astfel se asigura că nu existau ambiții personale și totul era făcut pentru binele Zeilor Soarelui și a Zeițelor Ploii.
Când murise ultima Înaltă Preoteasă toată lumea o considerase pe Cunna că fiind alegerea potrivită. Preotesele erau sigure că va fi ea. Nu era limpede ce crezuse Cunna. Nu se arătase surprinsă când Preoții Soarelui o aleseră pe Sora Saya. O acceptă și o respectă, deși aceasta era mai tânără și mult mai lipsită de experiență decât ea.
Chiar și pentru cei care știau despre intrigile dintre cele două temple, Saya era o alegere controversată. Era a zecea fiică a unui miner. Familia sa nu era chiar înstărită, drept care se văzuseră nevoiți să își trimită una din fete la Templul Zeițelor Ploii, ca să nu moară de foame. Dădură și un fiu Templului Zeilor Soarelui. Însă acesta de-abia reușise să devină preot. Sora sa, în schimb, avansă până i se oferi rangul de Înaltă Preoteasă. Nimeni nu înțelegea alegerea. Saya nu avea înclinație spre învățătură. Învățase să citească de-abia după ce intrase în templu și mai avea dificultăți încă și acum. Era rareori mișcată de prezența Zeițelor. Se ruga la ele, însă relația specială de care se lăudau celelalte Preotese nu se observa la ea.
Cunna o găsi pe Saya în Camera de Cugetare. Era o odaie largă, construită din copaci verzi. Mirosul frunzelor era mai greu acolo, mai ales seara. În această cameră se retrăgeau Preotesele când voiau să fie singure. Nu mulți îndrăzneau să deranjeze o Preoteasă aflată în Camera de Cugetare.
-Preamărită, începu Cunna.
Saya tresări, ca și cum ar fi fost adâncită în gânduri. Cunna se gândi cu răutate că nu prea era asta posibil. Nu o vedea pe Saya în stare să cadă pe gânduri. Înalta Preoteasă se întoarse încet. După părerea Cunnei, Saya arăta mai mult ca nevasta vreunui negustor de stofă, decât o Înaltă Preoteasă a Zeițelor Ploii. Era dolofană, cu părul neobișnuit de cârlionțat – buclele mereu se iveau afară din văl – și un chip prietenos. Zâmbea mai des decât celelalte Preotese. Unii considerau asta ceva bun, bucurându-se de prezența ei veselă. Cunna nu se afla printre ei. I se părea un comportament derutant, mult prea în opoziție cu solemnitatea templului.
-Soră Cunna. Văd că ai terminat pe azi.
Saya niciodată nu se adresa Cunnei cu titlul acesteia. Dat fiind că era superioara ei, avea tot dreptul să nu o facă. Însă nu ezita să folosească titlul celorlalte Preotese. Dacă Cunnei i-ar fi păsat de ce făcea și spunea Saya, s-ar fi întrebat de ce.
-Preamărită, te vei bucura să afli că am făcut un schimb foarte profitabil astăzi.
-O? făcu Saya, fără să pară prea interesată.
Celelalte Preotese considerau că avea o gândire cam ciudată. I se părea îngrijorător că, în loc să asculte rugăciunile oamenilor din milă, Zeițele Ploii insistau să primească daruri. Era un obicei vechi datând dinainte de construcția celor două temple. Nu mai ținea nimeni minte dacă Zeii Soarelui și Zeițele Ploii îndepliniseră vreodată favoruri în alt fel.
Cunna cercetă cu atenție chipul Sayei. Nu era surprinsa de lipsa acesteia de entuziasm. Ea venea dintr-o familie umilă și săracă, deci era normal să se gândească la nevoile oamenilor simpli, cu rugămințile lor absurde, și nu la avantajele câștigate de Zeițele Ploii – cum ar fi trebuit, de fapt, să o facă. Cunna considera o astfel de perspectivă de prost gust când venea vorba de cineva care le slujea pe Zeițele Ploii.
-Ce daruri importante ai tu de oferit Zeițelor? Și ce vor da ele în schimb?
-Nu e numai pentru Zeițe. Va fi și pentru Zeii Soarelui.
Saya încercă să nu se încrunte. Numai un singur dar putea fi atât pentru Zeii Soarelui cât și pentru Zeițele Ploii.
-A venit azi un tânăr – probabil un păstor – să ceară dragostea unei fete. La început mi-a oferit ceva sărăcăcios, ce nu merita atenția Zeițelor. I-am spus asta, iar el s-a jurat că ne va da orice, numai să îi dea Zeițele fata. I-am promis că Zeițele o vor face, dacă el va oferi primul său copil cu aceasta Zeilor Deșertului.
Saya rămase tăcută. Uneori, locuitorii deșertului – de obicei mai săraci – își ofereau copiii Zeilor Deșertului. Aici nu era vorba de niciun sacrificiu crud. Locuitorii deșertului nu erau sălbatici, și oricum Zeii nu aveau ce face cu morții. Aveau nevoie de slujitori vii. Copiii oferiți ca daruri Zeilor Deșertului își petreceau toată viața în slujba lor. Unii intrau într-unul din temple.
De obicei, asemenea ofrande erau făcute de părinți care știau bine în ce se băgau. Așa făcuse și mama Sayei. Avusese motive să își trimită fata la templu, iar Saya le înțelegea. Tânărul care venise sperând să obțină atenția unei fetișcane din satul său nu era încă părinte. Nu știa ce însemna să fii părinte, și nici nu îi păsa. Nu-i păsa decât de fată. Și tot ce dorea era să îi fie dorința îndeplinită. Cunna simțise această slăbiciune și profitase de ea fără milă. Flăcăul habar n-avea ce făcuse. Cunna se folosise din plin de situație.
-Văd că ai fost foarte ocupată azi, Cunna.
Aceasta se încruntă. Se așteptase măcar să fie felicitată. Orice altă Înaltă Preoteasă i-ar fi spus că procedase bine. Însă Saya nu o felicitase niciodată pe Cunna.
-Am făcut ce trebuia. Cândva, vei vedea asta.
Se întoarse pe călcâie și ieși din sală. Din nou singură, Saya clătină din cap.
-Mă întreb dacă chiar va fi așa.
Copyright Simina Lungu 2021
Comments