Povestea cautatorului de poteci saptamana 26

Partea 11 Cetatea

1. Vultur nu avea să pomenească niciodată numele lui Carys. Îl păstră într-un colț ascuns al minții sale, alături de nume precum Lusa, Rhea și Run - și Kassir. Însă de data asta era ceva diferit. Acele nume nu mai avea voie să le pronunțe. Pe numele lui Carys nu pusese nimeni un tabu. Însă Vultur prefera să-l țină numai pentru el - comoara sa, precum acele după-amiezi de iarnă petrecute alături de ea. Amintiri dintr-un timp în care ar fi putut alege un alt drum. Nu dorea ca alți oameni să știe câtă însemnătate aveau acele zile pentru el. Drept care, chiar și atunci când pomenea de Carys, o făcea numai în trecere - și niciodată nu-i rostea numele.

Credea că astfel avea grijă de amintirea ei, păstrând-o doar pentru el. Ținea mereu vie statura ei mândră, determinarea sa. felul în care ochii întunecați îi străluceau atunci când nu dorea să fie contrazisă. Credea cu tărie în lucrurile importante pentru ea, și, deși Vultur nu era de acord cu ea întotdeauna, în multe feluri cei doi chiar semănau. El era un duh al căilor pustii, mereu în mișcare în timp ce ea fusese un copil al Dealurilor Mohorâte, aflată tot timpul pe loc, însă păruseră înrudiți. Spera că în cele din urmă reușise să-și găsească un scop, de preferință fără nicio legătură cu străini pretențioși sau monștrii blestemați. Carys merita doar fericirea. Drumul era așa cum și-l amintea. Nu prea mai era obișnuit cu el, însă, ca și atunci când părăsise Livada cu Mere, se bucura să fie doar el singur. Deși Carys și ceilalți săteni nu l-ar fi respins niciodată datorită darurilor sale, Vultur tot se simțise stânjenit de gândul că știau prea multe.

Ținutul era din nou în schimbare. Dealurile Mohorâte rămaseră în urmă. În fața sa se înălțau munții, însă de această dată drumul era ușor de urmat, dat fiind că era pavat și bine îngrijit. Dincolo de munți, atât de aproape încât devenise ceva real, se afla Cetatea de Marmură Albă.

Se simțea înviorat. Se întremase cu totul. Rănile nu-l mai supărau. Umărul i se vindecase de mult. Așa cum se așteptase, cicatricea de pe față îi rămase, și avea să o poarte mereu. Nu îl deranja, însă. Nici nu o putea simți.

Acum dădea mereu peste multe așezări. Majoritatea erau sate mari. Nu făceau parte din Dealurile Mohorâte, iar locuitorii semănau mau mult cu cei din Grădinile Îmbelșugate decât cu sătenii lui Carys. Nu erau neîncrezători. Îi primeau pe străini cu brațele deschise. Mulți neguțători treceau pe acolo în drum spre Cetatea de Marmură Albă, iar sătenii știau că le va cădea bine dacă se purtau frumos cu aceștia. Puteau cumpăra marfă la prețuri bune.

În acea ultimă parte a călătoriei sale, interacționă destul de des cu sătenii. Avea nevoie de aur pentru a petrece câteva zile în Cetatea de Marmură Albă. Hanurile nu erau ieftine. Însă Vultur era harnic, iar sătenii îl plăteau bucuroși. Se întrebă dacă avea să aibă destui bani. Pietrele Stacojii din deșert erau toate vândute, în afară de ultima pe care i-o lăsase lui Carys.

Într-o zi, însă, norocul îi surâse din nou. Un urs făcea ravagii într-o mică așezare de fermieri. Era un animal fioros și Vultur regretă că fusese nevoit să-l răpună. Însă vânătoarea avu succes, iar drept recunoștință, fermierii îi făcură cadou blana ursului. O vându, iar acum avea destui bani pentru câteva nopți la un han bun.

Picioarele îl purtau acum pe drumul larg ce șerpuia prin munți, coborând jos în vale. Era unicul drum acum iar Vultur nu mai era singur. Se alăturaseră numeroșilor drumeți plini de speranță în călătoria lor spre Cetatea de Marmură Albă.

2. Răsăritul sosi strălucitor și senin. Aerul mirosea a rouă răcoroasă și a flori proaspete. Zgomotele vesteau trezirea lumii: păsări și insecte ce zumzăiau în sălbăticie. Și, dacă Vultur asculta cu atenție, putea auzi și altceva: vocile a sute de oameni, bucuroși și gravi, un ropot ce prevestea viața.

Pentru prima dată în mulți ani, gândul la mulțime nu îl copleșea. Se simțea încântat. Era începutul celei de-a treia luni de primăvară. Vultur avea să țină minte această dată pentru tot restul vieții. Era ziua când ajunse la Cetatea de Marmură Albă.

Se alăturase unui convoi de neguțători. Nimeni nu îl întrebase ce căuta acolo. Nimeni nu-i reproșase gestul. Călătorii singuratici deseori preferau să intre în cetate alături de un grup. Nimeni nu se îndoia de ei. Sau, mai bine zis, știau că cetatea avea grijă de toți. Dacă cineva avea gânduri rele, cei din cetate aflau iute și îi împiedicau să facă vreo năzbâtie.

Acum mergea lângă o femeie înaltă de vârstă mijlocie. Îi amintea de Tak. Purta aceleași haine împopoțonate și avea același aer încrezător, fără a fi prea arogantă. Era sigur că venea din Cetatea Neguțătorilor, lucru dovedit și de cuferele grele încărcate pe un măgar. Îi întâlni privirea lui Vultur și zâmbi larg.

-E prima dată când vezi cetatea? îl întrebă.

Vultur încuviință.

-Am auzit însă multe despre ea.

Neguțătoarea chicoti.

-Știu ce vrei să spui. Auzi multe despre locuri îndepărtate. Însă până la urmă te întrebi dacă poți crede tot ce spun niște călători cu imaginații bogate. Însă e diferit cu Cetatea de Marmură Albă. Toate poveștile sunt mai mult decât adevărate. E a șasea oară când intru în cetate. Pot să-ți spun că te așteaptă ceva nemaipomenit.

Vultur își privi tovarășa de drum cu interes.

-Văd că o vizitezi des, remarcă.

Femeia dădu din cap.

-M-aș putea duce și-n alte locuri, mărturisi. În Grădinile Îmbelșugate, sau la tarabele de comerț de lângă deșert. Acolo lumea n-ar fi așa de obișnuită cu marfa mea, și ar plăti mai mult pentru ea. În Cetatea de Marmură Albă vin destui neguțători, așa că la un moment dat s-ar putea să nu mai fie interesați de ce aduc eu. Însă nu e vorba numai despre comerț. O dată ce privești cetatea, îți rămâne fixată în minte pentru totdeauna. Dacă ai admirat-o o dată, simți nevoia să o vezi iar și iar. Niciun alt loc nu i se poate compara.

Tăcu. Vultur observă că în jurul lor se lăsase liniștea. Era ca și cum toți știau că se apropiau de ceva ce trebuia întâmpinat cu solemnitate. Inima începu să-i bată cu putere. Dădură colțul, și brusc se arătă în fața lor - locul de unde începeau toate legendele, fortăreața ce ținea lumea unită. Miracolul lumii civilizate.

Se opri cu ochii căscați și gura larg deschisă. Singurul gând care îi mai trecea prin minte era că nu putea fi real. Ce vedea acum nu putea fi aievea. Părea un vis sau o imagine de paradis. Nu avea ce căuta în lumea adevărată. Și desigur că nu se cuvenea ca muritorii să o privească.

Cetatea de Marmură Albă se înălța măreață și singuratică. Însă în singurătatea ei nu era nimic trist, iar măreția nu intimida. În ciuda solemnității, era un loc prietenos. Întâmpina călătorul obosit întocmai ca o mamă, cu o căldură ce îi străpunse inima. Se ridica spre înalturi de necrezut, mai mare decât Fortăreața de Hotar, mai mare chiar și decât Templul Zeilor Soarelui. Însă acesta nu era decât o imitație construită de un popor meschin, care avea numai o idee neclară despre cum ar trebui să arate măreția. Iar cetatea ce se ridica înaintea ochilor săi uluiți părea un adevărat loc al zeilor. Era greu de crezut că în spatele zidurilor argintii locuiau oameni obișnuiți.

În acea clipă când cetatea minunată i se arătă în toată splendoarea, Vultur se simți în sfârșit împlinit. Nu se mai îngrijora cu privire la viitor. Nu se mai întreba încotro s-o apuce. Ajunse oarecum la o destinație, chiar dacă nu intenționase la început să ajungă acolo. Ar fi trebuit însă să-și dea seama că toate cărările se întâlneau în cele din urmă în fața Cetății de Marmură Albă. Mereu se îndreptase către ea. Iar acum se afla exact la locul potrivit.

Visul se risipi pe neașteptate. Cineva îl împinse fără prea multă blândețe. Își dădu seama că bloca cărarea. Își reluă mersul. Inima îi bătea să-i spargă pieptul iar mâinile îi tremurau. Continua să privească drept în față. Demult de tot, când se aflase prima oară în fața Templului Zeilor Soarelui, simțise nevoia să își plece ochii. Nu dorea sta acum. Te minunai de Cetatea de Marmură Albă, însă nu-ți luai privirea de la ea. O admirai. O învățai cu toate detaliile.

Se aflau acum la porți. Vultur șovăi. Aruncă paznicului o privire îngrijorată, aproape așteptându-se să fie oprit. Însă acesta nici nu-l luă în seamă, făcându-i semn să treacă. Atâți oameni pășeau pe porți în fiecare zi, încât era greu să îi iei în seamă pe fiecare în parte. Vultur intră în cetate. Fără să își dea seama ce face, privi sus pe cer. Soarele strălucea în înaltul albastru. Însă era ceva acolo sus, o creatură zburătoare cu solzi strălucitori - ca umbra unui vis de demult.

3. Îi luă ceva timp să găsească în sfârșit un han. Erau atâtea lucruri nemaipomenite de văzut în cetate - clădiri și grădini și oameni. Nu voia să intre undeva înăuntru. Dorea să exploreze toate frumusețile de acolo. Niciodată nu se simțise mai fericit. Era ca și cum nu trăise cu adevărat până ce nu văzuse Cetatea de Marmură Albă. Acum că se afla acolo, pășind pe străzile sale, înconjurat de locuitorii săi, se simțea cu adevărat împlinit. Era ca și cum toate lucrurile ce îi lipsiseră până atunci îi erau acum oferite. Zâmbi larg. Ar fi cântat și sărit în sus și bătut din palme, dar de obicei era prea rezervat pentru a face asta. Un singur lucru îi întuneca gândurile, aducând o scurtă durere acelei fericiri copleșitoare. Run. Vultur și-l amintea acum mai limpede ca niciodată. Run nu văzuse niciodată Cetatea de Marmură Albă. Nu era drept. El era cel ce ar fi meritat cu adevărat să se afle aici. El era cel nevinovat, ce își trăise traiul cum putuse mai bine, nelăsând regulile Preoților să îi strice bunătatea. Spre deosebire de Vultur, care fusese o unealtă a morții în mâinile Preoților, chiar dacă nu își cunoscuse adevăratul scop.

La amiază se hotărî în sfârșit să-și caute undeva unde să doarmă la noapte. Alese un loc pe o stradă lăturalnică, departe de agitația străzii principale. Acolo avea să fie liniște. Fără să se teme, intră în sala de mese și ceru o cameră și ceva de băut. Apoi se retrase la o masă. Nu mai era mohorât. Run ar fi vrut ca el să se bucure de Cetatea de Marmură Albă pentru amândoi. Avea de gând să facă exact acest lucru.

Ceva însă îl cam neliniștea. Unii din ceilalți oameni îi tot aruncau priviri ciudate. Nu spuneau nimic despre el - era sigur că ar fi auzit dacă ar fi pomenit de el. Nu păreau chiar ostili - doar îngrijorați, iar asta îl cam stânjenea. Își spuse cu hotărâre că trebuia să fie doar imaginația sa. Acei oameni nu aveau nimic de împărțit cu el. Dacă se uitau la el mai mult decât la ceilalți, trebuia să fie pentru că arăta ponosit și plin de praf, fără eleganța celorlalți neguțători. Acesta trebuia să fie motivul.

O fetișcană cu păr lung și auriu, probabil fiica hangiului îi aduse o halbă de bere. Și ea îi aruncă o privire furișă, dar nu spuse nimic. Vultur îi mulțumi zâmbind, încercând să pară cât de neamenințător putea. Își spuse că dacă se arăta liniștit și netulburat, ceilalți îl vor uita.

Luă o înghițitură de bere. Închise ochii de plăcere. Avea un gust bun, cu ceva ce îi amintea de Grădinile Îmbelșugate. Avea de gând să își savureze băutura, indiferent de cine se uita la el și de ce. Rămase acolo multă vreme, aproape cerându-le celorlalți conmeseni să îl ia la rost.

Vultur își termină băutura cam în jumătate de oră. Își puse halba înapoi pe masă, oftând mulțumit. În tot acel timp în han avea loc un du-te vino continuu. Călătorii și locuitorii cetății păreau a îndrăgi la fel de mult acel loc. Vultur mai prindea din când în când frânturi de vorbe pe diferite subiecte, de la calitatea mătăsii din Cetatea Neguțătorilor, la faptele unor cunoscuți sau chiar discuții mult mai serioase despre știință și magie, și alte lucruri pe care de abia le putea înțelege.

Se întreba dacă nu ar fi bine să se retragă în camera lui pentru a se odihni o vreme. Va avea destul timp să cerceteze cetatea mai târziu. Hotărârea fu însă luată pentru el. O altă halbă fu așezată în fața sa. Mirat, ridică capul, și dădu cu ochii de un bărbat cam de vârsta sa, înalt, cu păr întunecat și ochi duri. Arăta sigur pe sine. Aici se afla cineva care știa exact ce loc avea în lume și era foarte mândru de asta. Ținea și el o halbă de bere. Chipul îi era dur, însă nu avea nimic dușmănos în el.

-Doresc să stau de vorbă cu tine, anunță scurt. Și m-am gândit să fiu politicos și să-ți ofer și ceva de băut. Pot să mă așez?

Vultur avea impresia că întrebarea era mai mult o poruncă. Nu știa cine era acel bărbat, dar părea că avea o treabă importantă. Nu avea de ales. Dădu încet din cap. Bărbatul zâmbi și luă loc. Îi făcu semn lui Vultur să bea. Acesta luă o înghițitură, aproape temându-se că băutura era otrăvită. Berea avea același gust, însă. Luă o altă înghițitură și ridică capul. Bărbatul îl cerceta gânditor.

-Eu sunt Andrag, anunță. Iar ție ți se spune Vultur. Trebuie să vorbim.

4. La început Vultur fu prea uluit ca să răspundă. Nu-i venea să creadă că fusese recunoscut. Deși știa că faptele sale impresionau pe cei din jur, nu își dăduse seama că vești despre el se răspândiseră atât de departe, ajungând chiar la Cetatea de Marmură Albă. Când întâlni privirea lui Andrag, observă că acesta părea amuzat.

-Sigur ști deja că veștile călătoresc iute. Se răspândesc peste tot, până ce ajung în cel mai îndepărtat colț al lumii. Am auzit de tine cu ceva timp în urmă. Ne-am întrebat dacă nu ai să ajungi și aici. Oricum, ești un Căutător de Poteci. Mereu știm când un Căutător de Poteci intră în cetate.

Vultur se încruntă. Numele suna bine. Însă el nu îl mai auzise până atunci.

-Ce sunt? vru să știe. De ce îmi spui așa?

Andrag îl privi cam fâstâcit.

-Iartă-mă, te rog, spuse iute. Am uitat că n-ai cum să cunoști acest nume. În deșert, vi se spune altcumva. Cred că Păstrători al Luminii, dacă nu mă înșel.

-Păstori ai Luminii, corectă Vultur cu gândul aiurea. Păli când își dădu seama ce spuse. Stai un pic...Nu înțeleg. Ce te face să crezi că-s un Păstor al Luminii?

Andrag nu se lăsă dus de nas.

-Desigur că asta ești. O știm amândoi. La ce bun să te mai ascunzi? Ce e mai important, Ordinul Alb o știe. Mereu știu când unul ca tine se află în apropiere.

Vultur îngheță când Andrag pomeni de Ordinul Alb. Auzise de el deseori în Lumea de Afară. Oamenii vorbeau de ei cu respect. Însă Vultur se temea. El nu făcea parte din Lumea de Afară. Fusese în slujba Zeilor Deșertului. Atunci, ce era el pentru Ordinul Alb? Le era prieten sau dușman?

Se blestemă. Nu avusese destulă grijă. Locuitorii Lumii de Afară erau prietenoși și săritori, răsplătindu-l mereu pentru serviciile sale, oferindu-i mâncare și adăpost când le cerea, fără a întreba cine era și ce putea face. Sperase să nu fie niciodată descoperit. Niciodată nu își imaginase că exact cei din Cetatea de Marmură Albă își vor da seama cine era. Într-un loc așa de mare, era ușor să crezi că puteai trece neobservat.

Dar iată că nu trecuse nici măcar o zi de la sosirea sa iar cetatea știa deja cine era. Mai mult decât atât, știuseră mereu. Nici nu-i venea să creadă că avusese un ghinion atât de mare. Îi aruncă lui Andrag o privire îngrijorată. Acesta rămase tăcut, lăsându-l pe Vultur să rumege la știrea sa.

-Și tu, începu nesigur, tu faci parte din Ordinul Alb?

Andrag râse scurt.

-Eu? În niciun caz! E prea complicat pentru cineva ca mine. Însă sunt în slujba Stăpânului Cetății, drept care trebuie să ascult și de Ordinul Alb. Ei sunt cei care m-au trimis să te caut.

Ochii lui Vultur se mutară spre ușă. Se întrebă dacă ar fi putut scăpa. Nu prea credea. Poate reușea să iasă din han fără a fi oprit, dar nu va reuși niciodată afară din cetate, dacă Ordinul Alb dorea ca el să rămână acolo. Înghiți în sec, încercând să-și stăpânească teama.

-Și...începu, absurd de bucuros că vocea nu-i tremura prea tare. Și...ce-ai de gând să-mi faci?

Andrag ridică din sprâncene, arătându-se vag jignit.

-Cum adică, să-ți fac? N-avem de gând să-ți facem nimic. Nu torturăm, nu aruncăm pe nimeni în temniță și nu ucidem - în ciuda a ceea ce ai auzit despre noi. Nu suntem sălbatici, orice ar spune cei din deșert. Nu facem rău nimănui - mai ales când vine vorba de Căutătorii de Poteci. Cum să le facem rău? Ne sunt folositori, doar.

Vultur se încordă. Acum că se gândea mai bine, ar fi preferat să fie torturat, aruncat în temniță sau ucis, decât să accepte ce sugera Andrag.

-Folositori, repetă cu răceală.

Andrag încuviință, fără să-și dea seama câtă neplăcere îi provoca lui Vultur.

-Avem nevoie de Căutătorii de Poteci, spuse. Majoritatea sunt imediat de acord să lucreze pentru noi. Ne sunt de mare ajutor.

Vultur se încruntă.

-Acasă eram în slujba preoților. Au făcut din mine un simplu pion. S-au folosit de mine pentru a-i ține pe locuitorii din deșert la picioarele lor. Când am plecat am jurat că niciodată n-am să mai fiu folosit astfel - de către nimeni.

Andrag își ridică halba, felicitându-l.

-Bravo ție. Sunt mereu mulțumit să dau de cineva cu un simț al moralității. Dar nu ai de ce să te temi. Nu vrem să te folosim astfel. Avem nevoie de ajutorul tău.

Vultur îl cercetă cu atenție. Chipul îi era lipsit de orice urmă de înșelătorie. Bănuia că Andrag nu ar fi folosit niciodată șiretlicuri. Probabil de aceea îl trimise Ordinul Alb tocmai pe el. Începea să îl creadă.

-Și, începu șovăitor, ce fel de ajutor? Ce vrea Ordinul Alb de la mine?

-Dacă ce am auzit despre tine e adevărat, ai și început să ne ajuți. Vrem să mergi dintr-un loc în altul, ajutându-i pe oamenii aflați la ananghie.

Vultur căscă ochii, aproape gata să creadă că era o capcană. Așa îl momise și Adar cu ani în urmă. Andrag între timp se uita gânditor înăuntru halbei sale.

-Dincolo de cetatea noastre sunt multe locuri întunecate și se ascund multe Primejdii. Oamenii sunt înconjurați de amenințări de tot felul - inundații, înghețuri, fiare sălbatice, uneori și câte vreo răzmeriță. Noi cei din Cetatea de Marmură Albă încercăm să ajutăm. Însă nu putem fi peste tot. Avem nevoie de sprijin. Avem nevoie de Căutătorii de Poteci. E simplu ce ai de făcut - oarecum. Vei avea un ținut în grija ta - tu ești cel care alegi unde și cât de mare să fie acel loc. Trebuie să fi cu urechile deschise la zvonurile de acolo. Oriunde sunt oameni ce au nevoie de ajutor, tu trebuie să mergi să îi ajuți.

-Atât?

Andrag clătină din cap.

-Mai sunt două condiții. Trebuie să călăuzești pe cei ce vor să vină la Cetatea de Marmură Albă. Unele cărări sunt primejdioase. Nu vrem ca lumea să se teamă să vină aici. Vrem să fie în siguranță în drum spre noi. Aici intri tu în joc.

Vultur încuviință iute. Nu îl prea deranja asta. Va avea multe șanse să revadă Cetatea de Marmură Albă. Era gata să spună că accepta propunerea Ordinului Alb. Observă însă căutătura încruntată a lui Andrag.

-Mai e ceva, anunță acesta mohorât, mai avem să îți cerem ceva. Și s-ar putea să nu-ți placă.

Vultur așteptă răbdător. Nu era prea dezamăgit. Se așteptase la condiții. Învățase lecția bine de la Adar.

-Ce-i?

-Căutătorilor de Poteci li se cere să urmeze o anumită regulă. Nu știu cine a venit cu această idee. Nu s-a renunțat niciodată la ea. Bănuiesc că cei aflați la conducere au motive întemeiate. Nu e dreptul meu să fiu sau nu de acord. Legea le cere Căutătorilor de Poteci să locuiască în afara așezărilor. Nu au voie să intre orașe sau sate, nici măcar pentru a se aproviziona. Dacă vor să vorbească cu cineva dintr-o așezare, trebuie să le trimită de veste și să-i aștepte afară. Nu pot intra decât în situații grave, când este nevoie de ei. Dacă nu sunt chemați, trebuie să rămână afară.

Vultur rămase o vreme tăcut. Andrag susținea că nu judecă acea lege, dar se vedea limpede că nu-i făcea nicio plăcere să pomenească de ea unui Căutător de Poteci, mal ales după ce îi ceruse ajutorul acestuia.

Vestea îi dădea sentimente contrarii. Se părea că până și în Lumea de Afară Păstorii Luminii - sau Căutătorii de Poteci, cum erau numiți aici - trăiau izolați de societate. Nu se amestecau cu alții. Nu se așezau la casa lor. Trăiau departe de oameni, arătându-se numai când era nevoie de ei, altfel rămânând ascunși. Erau străjeri într-o misiune importantă, însă puteau fi văzuți și ca niște aducători de necazuri. Dacă dădeai de unul din ei, însemna că pericolul nu era departe.

Însă, dacă cugeta mai bine, deja trăia izolat de alții. Nu se hotărâse deja să călătorească dintr-un loc în altul, ajutându-i pe cei ce aveau nevoie de el? Acum o putea face cu binecuvântarea Ordinului Alb. Era ironic - intrase în slujba dușmanilor foștilor săi zei. Însă, în același timp, era un lucru potrivit. Dacă dorea să se spele de păcatele comise în slujba Preoților Soarelui, poate că acesta era răspunsul. Văzu nesiguranța de pe chipul lui Andrag. Se temea oare că Vultur avea să-l refuze? Oricum nu putea. Unde să se ducă după aceea? Zâmbi.

-Adevărul e că și eu am devenit unul cu sălbăticia, mărturisi. Am avut odinioară șansa să mă așez la casa mea, dar i-am întors spatele. Nu mi se pare propunerea ta atât de îngrozitoare cum crezi tu că e. De fapt, sunt gata să accept și slujba și condițiile cu care vine.

Copyright Simina Lungu 2022