Zilele treceau, una după alta. Ploaia cădea fără oprire peste sat, uneori transformându-se în lapoviță sau chiar și ninsoare pentru scurt timp. Ropotul ploii pe acoperișul de lemn devenise pentru Vultur un cântec de leagăn, un tovarăș de nădejde ce îl adormea sau îl trezea. Și nu se potrivea lui asta? El, copilul vândut Zeițelor Ploii înainte să se nască, nu avea de ce să știe vreo altă melodie.
-Ploaia și cu mine, avem o relație specială, recunoscu într-una din clipele când nu mai era așa de precaut.
Carys oferea multe astfel de clipe. Era greu de spus dacă o făcea dinadins. Era un suflet însingurat. Vultur știuse acest lucru de la început. Își aminti că văzuse acest lucru din prima când dăduse ochii cu ea față în față cu mistrețul blestemat. Se aflase sub vraja sa atunci iar Vultur auzise deseori de la săteni că nimeni până atunci nu putuse rupe acea vrajă (ceea ce îi făcea să îl respecte pe Vultur și mai mult, dat fiind că el se arătase imun). Însă și el știa câte ceva despre vrăji. Simțeau când cineva nu mai avea voință și profitau de asta. Erau mai puternice atunci. Probabil de aceea Păstorii Luminii nu erau așa de afectați de vrăji. Pe lângă darurile lor, erau înzestrați și cu o voință de supraviețuire nemaivăzută. Nimic nu putea înfrânge acea voință.
Însă Carys nu fusese înzestrată cu o astfel de voință în ziua în care se trezise singura rămase din familia sa, iar singurul răspuns la durerea ei era o încercare nesăbuită și disperată de răzbunare. Oarecum, era norocoasă că fusese nevoită să îl îngrijească pe Vultur. Îi oferi un nou scop. Carys era unul din acei oameni care aveau nevoie de un scop pentru a supraviețui. Probabil de asta era și atât de atrasă de Vultur. Recunoștea pe cineva care simțea ca ea.
Zilele se scurtau. Nopțile deveniră mai întunecate. Înainte de miezul iernii, zăpada zăcea într-un strat gros pe acoperișurile caselor. Vultur era acum destul de întremat ca să poată munci și el un pic - sub supravegherea lui Carys. Veni și Seara Miezului Ierni. Vultur aprinse focul în sobă. Carys scotocea într-un sertar. părea că nu prea aveau motive de petrecere.
-Știu că nu suntem în Grădinile Îmbelșugate, Carys spuse, aproape ca răspuns la gândurile sale. Am auzit că acolo petrec timp de șapte zile și beau și mănâncă fără încetare. Așa e?
Vultur ridică din sprâncene. Depărtarea transforma și cele mai banale evenimente în povești nemaipomenite și exagerate. Începea să se obișnuiască cu aceasta practică.
-Mă tem că e vorba doar de o singură noapte, răspunse. Însă chiar știu să sărbătorească.
Își dădu seama că spuse ceva greșit. Carys se încruntă. Avea o antipatie puternică față de cei din Grădinile Îmbelșugate. Nu pentru că aveau mai mult decât ea - ci doar pentru că nu erau ca poporul ei. Existau multe moduri de a transforma alte regiuni în „Lumea de Afară”. Vultur învățase și asta.
-Aici nu va fi mare lucru, continuă Carys. În comparație cu Grădinile Îmbelșugate, desigur.
De data aceasta, Vultur fu mai atent. Arătă că nu îl îngrijorau cuvintele lui Carys.
-Niciodată nu mi-a plăcut opulența. Satul de unde vin nu era nici el așa de bogat. Sunt mai obișnuit cu traiul aspru, sincer.
E drept că sărbătoarea Miezului Iernii nu fu cine știe ce. De fapt, nici nu se putea vorbi de o sărbătoare. Cei din Grădinile Îmbelșugate nu ar fi numit-o în niciun caz asta. Vultur și Carys își petrecură noaptea urmărind mica flacără pâlpâitoare, știind că celelalte familii din sat erau adunate în jurul lumânărilor lor, având grijă ca acestea să nu se stingă înainte de răsăritul soarelui. Nu spuseră prea multe povești și nici nu cântară vreun cântec. Era mai mult un timp de reflecție, și nu de distracție.
Totuși, Vultur avea să își amintească cu plăcere de acea noapte. În anii ce urmară, avea să țină acea seară ascunsă în inima sa, prețuită și neîmpărtășită nimănui. Nici nu avea ce să povestească. Nu se întâmplase nimic de seamă. El și Carys stătură tăcuți la masă, însă tăcerea nu era încordată sau stânjenitoare. Oamenii erau legați unii de alții de tăcerile pe care le împărtășeau - mai mult chiar decât de cuvintele pe care și le spuneau. Cuvintele puteau fi plănuite, iar uneori chiar și lipsite de sinceritate. Însă în tăcere se afla o anumită intimitate, mai ales când nu simțeai nevoia să o rupi.
În acea Noapte a Miezului Iernii rece și vântoasă, Vultur își dădu seama de ceea ce știuse de când se trezise după încleștarea sa cu mistrețul. O iubea pe Carys din Dealurile Mohorâte - poate mai mult decât ar fi trebuit.
***
La început, Vultur nu se gândi prea mult la asta. Nu plănuia să acționeze cumva. Dorea doar să ascundă acel gând în amintirea sa, așa cum făcea cu toate momentele sale prețuite. Însă de data aceasta era vorba de ceva cu totul diferit. Nu era numai el în joc. Știa că și Carys simțea la fel.
Însă nu pomeniră de asta. Se purtară ca și cum nu-și dădeau seama cum stăteau lucrurile timp de o lună. Iarna puse cu totul stăpânire pe ținut. Zăpada deseori bloca ușile colibelor, drept care era greu să te miști dintr-un loc în altul. Flori de gheață atârnau la ferestre. Dincolo de sat, ținutul era tăcut - ca un tărâm al morților.
Vultur își recăpătase puterile aproape de tot. Deseori mergea la vânătoare sau să strângă lemne, deși nu era niciodată singur. Găsea mereu destul săteni dornici să însoțească pe cel care îi scăpase de mistrețul blestemat. Într-o seară se întoarse la coliba lui Carys cu obișnuita grămadă de lemne. Carys îl întâmpină cu ochii strălucitori și o îmbrățișare neașteptată.
Gestul îl încălzi mai mult decât gândul focului în sobă. Îl și întristă. Se întrebă cum ar fi fost să aibă un astfel de trai tot timpul - nu numai acum când aștepta iarna să se sfârșească și călătoria lui să înceapă din nou. Cum ar fi fost să aibă o casă la care să se întoarcă mereu, și cineva care să se bucure de sosirea sa. Îi dădură lacrimile.
-Poți rămâne aici pentru totdeauna, îi spuse Carys în acea seară.
Vultur o privi bănuitor. Stăteau amândoi la masă, bucurându-se de cina lor săracă, privind focul ce ardea în sobă. El nu pomenise nimic de îngrijorarea sa. Însă Carys putea mereu să-i citească mintea cu ușurință.
-Poți rămâne aici, insistă Carys. Aș vrea să rămâi aici. Toți am vrea asta. Ne-ai prinde bine. Nu spunem vreodată asta celor din afară - dar, adevărul e că nu ai fost niciodată un străin. Doar ne-ai ajutat. Iar eu deja te-am primit în casa mea. Crezi că am să te alung cum vine primăvara?
Vultur clătină din cap. Nu îndrăzni să o privească.
-E drept că m-am gândit să rămân, recunoscu după o clipă de tăcere.
-Ce te oprește atunci?
Brusc Vultur își dădu seama că într-adevăr, n-avea niciun motiv să pornească din nou la drum. Se afla în exil. Nu se putea întoarce acasă. Acel drum era mereu închis pentru el. Nu putea decât să meargă înainte - până ce murea undeva în sălbăticie - sau până când nu mai avea unde să meargă. Sau poate...poate că se putea opri undeva. Se putea opri acolo. Își putea construi o viață nouă în Dealurile Mohorâte, alături de Carys.
În parte gândul îl înspăimânta. El era un Păstor al Luminii. Era menit să rătăcească prin pustietate. Nu se putea așeza undeva și nu se putea lega cu o familie. Nu avea dreptul la așa ceva. Nu era ca ceilalți oameni. Însă preoții Zeilor pe care trebuia să îi slujească îl alungaseră. Îi înfruntase și, când fu limpede că nu se va mai lăsa folosit, ei nu ezitaseră să-i răpească numele și rangul. La urma urmei, nu era dator nici Zeilor nici misiunii sale. Ei nici nu puteau ajunge la el. Cum să îi mai intereseze felul în care el alegea să-și petreacă restul zilelor? Din câte știa el, avea dreptul să se oprească. Avea dreptul să-și întemeieze familia care nu îi fusese permisă în deșert.
Se uită la Carys. Aceasta nu spunea nimic, însă în ochii ei se citea un licăr de speranță. Vultur își dădu seama că ea avea nevoie de acest lucru la fel de mult ca el. Poate chiar mai mult. Dacă Vultur pleca, avea drumurile lungi ce îl așteptau. Carys însă nu va avea nimic decât o casă pustie într-un sat pe care nu îl putea părăsi.
-Mai e timp până la primăvară, spuse în cele din urmă. Dar poate mă voi hotărî să rămân.
Carys îi evită privirea. Nu îi plăcea felul în care Vultur ezita, în loc sa-i facă promisiunea cerută de ea. Vultur însă putea auzi o voce șoptindu-i că o astfel de viață nu era pentru el. Făcea mai mult rău decât bine dacă se așeza la casa lui.
8. Zilele treceau. Nopțile deveneau din ce în ce mai scurte. Frigul nu mai pișca așa de tare. Zăpada, însă, rămase. Sătenii nu se mai opreau din bombănit. Doar Carys era mulțumită. Ea nu vorbea deloc de lungimea de nesuportat a acelei ierni, și nici nu-și exprima vreodată dorința ca aceasta să ia sfârșit.
Vultur încă șovăia, neștiind dacă să rămână sau nu. De aceea promise să se hotărască în primăvară. Atunci nu va mai fi nevoit să rămână. Primăvara, era mai ușor de ales din nou drumul. Drept care Carys se prefăcea că primăvara nu avea să mai sosească. Se comporta ca și cum iarna și zăpada avea să fie tot ce va cunoaște de acum încolo. Iar Vultur făcea și el același lucru. Acele zile geroase de iarnă au fost cele mai fericite din viața sa. Nu se simțise vreodată mai bucuros - nici măcar în Grădinile Îmbelșugate. Admirația pe care o simțea față de întreaga lume întrecea până și entuziasmul său din primele luni în slujba Zeilor Soarelui. Îndrăgea acel sat cu acoperișurile înclinate și geamuri sparte. Îi îndrăgea pe locuitori, așa îmbufnați cum erau. Și, mai mult de toate, o îndrăgea pe Carys.
Era diferit de ce simțise pentru Lusa cu ani în urmă. Atunci fusese tânăr, fără să poată să-și înțeleagă prea bine sentimentele. Așa, însă, era mai bine. Credea că dragostea trebuia să vină odată cu maturitatea și înțelepciunea - altfel te putea împinge la gesturi cu impact devastator nu numai asupra ta, dar și asupra celorlalți.
-Într-o vreme mă temeam de dragoste, îi mărturisi lui Carys într-o zi, în timp ce priveau fulgii de zăpadă dansând lin către pământul argintiu.
Carys îl privi gânditoare. Nu se arăta surprinsă.
-De ce? întrebă încet.
Vultur ezită. Nu știa de ce se simțea dator lui Carys cu acea poveste. Însă își dădea seama că dorea ca ea să fie singura care știa adevărul.
-Demult de tot, tatăl meu a oferit o jertfă Zeilor noștri. Dorea ca mama mea să se căsătorească cu el.
-Și ce a oferit Zeilor în schimb? vru să știe Carys.
-Pe mine, răspunse Vultur scurt.
Nu mai oferi alte detalii și nici Carys nu îi ceru lămuriri. Era singura dată când Vultur pomeni de mărturisirea lui Rashed. În anii ce aveau să vină avea să-și facă prieteni demni de înceredere. Însă acea parte din viața sa, evenimentul care, după părerea lui, îl mânase pe calea de acum - acesta îl dărui numai lui Carys. Era singurul dar pe care i-l putea oferi.
Nu mai pomeniră vreodată de acea discuție. Însă, după mărturisirea aproape spontană a lui Vultur, acesta începu să observe o schimbare în Carys. În ochi i se citea un licăr de tristețe. Nu era pentru trecutul ei, ci datorită viitorului. Își aduna curajul pentru a înfrunta o nouă pierdere. Se pregătea pentru primăvară și ce avea să îi răpească aceasta.
Veni și sfârșitul ierni. Copacii făcură primii muguri - mici și nesiguri, temători la gândul unui nou îngheț. Însă sătenii fură toți de acord că acesta era un semn că natura renăștea - cât de mult o putea face în Dealurile Mohorâte. În urmă cu un an, într-o primăvară mult mai frumoasă, Vultur își luase rămas bun de la Kira și de la Livada cu Mere, pornind-o din nou la drum. Acum însă nu era așa. Mugurii se transformară în frunzulițe și floricele timide, iar el tot nu pleca. Nu pomenea însă nici că și-ar fi dorit să rămână acolo de tot.
În cele din urmă, Carys făcu primul pas. Într-o seară, în timp ce hrăneau vacile, ridică brusc privirea spre Vultur.
-Pleci sau rămâi? îl întrebă.
Vultur tresări. Asprimea din vocea ei îl luase prin surprindere. O folosea deseori, deoarece nu obișnuia să-și ascundă exasperarea. Niciodată, însă, nu i se adresase așa lui Vultur.
-Crezi că-i mai bine așa, continuă ea. O citesc în ochii tăi. Însă dacă chiar ai de gând să pleci, nimic nu va face asta mai ușor pentru mine. Dacă tot amâni ce se va întâmpla oricum, nu mă ajuți cu nimic. Nu-mi place să trăiesc în nesiguranță, neștiind dacă și când vei pleca.
Vultur își mușcă buzele.
-Credeam că vrei să mai rămân.
Carys bătu cu piciorul în podea. Ochii îi sclipeau de mânie.
-Sigur că vreau să rămâi - dar vreau să rămâi de tot. Nu vreau să-ți tot amâni plecarea, gândindu-te că cu cât petrec mai mult timp alături de tine, cu atât îmi va fi mai ușor să-și accept plecarea. Nu așa merg lucrurile, Vultur.
Vultur își plecă privirea.
-Nu ști ce-mi ceri, Carys.
Chipul lui Carys rămase aspru.
-Nu, recunoscu. Chiar nu știu. Nu pot să te înțeleg. Îți ofer un cămin și o familie. Nu foarte mulți au această șansă. Destui o pierd și ar da orice să o primească înapoi. Ar da orice să fie acum în locul tău. Dar uită-te la tine...
Avea dreptate. Pentru prima oară, Vultur încercă să vadă lucrurile prin ochii ei. Ea pierduse tot și ar fi făcut orice să își recapete familia. Era normal să i se pară că el era nerecunoscător. Dacă avea șansa să își întemeieze o familie - dacă i se oferea un leac pentru singurătatea sa - de ce ezita să-l accepte? De ce șovăia? De ce insista să aibă alegerea pustietății, în loc să o uite cu totul?
-Ce vrei să fac? întrebă, deși credea că știa deja răspunsul.
Carys îl privi fix. Ochii i se întunecaseră. Între ei se ridicase un zis. În mintea ei, deja îl pierduse.
-Ce vrei să fac? repetă.
-Vreau să-mi dai un răspuns limpede, spuse Carys în cele din urmă. Mâine dimineață vreau să știu dacă rămâi sau nu. Însă dacă ai de gând să pleci - nu mai zăbovi aici. Dacă nu te pot ține alături de mine pentru totdeauna, nu are rost să te țin doar pentru scurtă vreme.
Plecă, lăsându-l fără cuvinte. Ar fi vrut să strige după ea, să o cheme înapoi, să-i spună că avea de gând să rămână. Nu putea, însă. Și știa de ce.
A doua zi, când Vultur se sculă și începu să-și facă bagajele, Carys nu se arătă mirată. Îi pregătise deja mâncare și haine călduroase pe care le cususe în lunile de iarnă.
-Vino cu mine, îi spuse Vultur deodată.
Carys împietri. Îl privi cu ochii mari.
-Ce-ai spus? îl întrebă tremurând.
-Vino cu mine. Putem merge împreună pe cărările singuratice - și nu ne vom mai simți așa de singuri. Putem vedea lumea întreagă. Putem merge la Cetatea de Marmură Albă. Nu vrei s-o vezi?
-Nu, răspunse Carys scurt, spre surprinderea lui. Nu vreau să văd Cetatea de Marmură Albă. Pentru noi e o legendă. Nu doresc să mă apropii de legende. Doar am încercat o dată asta. De ce-aș mai face-o din nou?
- Dar satul ăsta, făcu Vultur, arătând spre colibele dărăpănate, ce-ți poate oferi?
Carys se dădu îndărăt, tresărind ca și cum cuvintele ar fi pălmuit-o.
-Cum adică, ce-mi poate oferi? repetă cu glas răgușit. Este casa mea. Aici m-am născut. E locul mei în lume. Tu ți-ai părăsit căminul - de nevoie sau pentru că așa ai vrut tu, nu mai contează. Nu ai niciun drept să obligi pe cineva să facă același lucru, ca și cum ar fi ceva atât de ușor.
Vultur nu mai avu ce să spună. El unu își îngropase durerea undeva adânc în mintea sa, însă încă își mai amintea ce simțise când părăsise Pietre Roșii alături de caravana de tributuri. Dincolo de mândria statutului său, și-ar fi dorit să nu fie un Păstor al Luminii - să rămână în locul natal, și să nu trebuiască să fie exilat. În încercarea sa de a se proteja de durerile din trecut, uitase. Însă nu avea dreptul să-i facă și pe alții să uite. Carys avea dreptate. Începu să-i fie rușine de ce îi ceruse. Își plecă ochii în pământ.
-Îmi pare rău, murmură. N-am niciun drept...
Chipul lui Carys își pierdu asprimea. Clătină din cap.
-Ce mi-a plăcut mai mult la tine era că tot timpul ai vorbit pe șleau, îi spuse. Nu aș fi vrut să te schimbi la sfârșit.
Făcu un pas spre el.
-A fost o iarnă frumoasă, spuse cu sinceritate.
Vultur încuviință iute.
-Chiar a fost.
Carys se îndepărtă de el, sorbindu-l din priviri. Un zâmbet slab îi apăru pe buze.
-Să fi sănătos, Vultur, îi ură. Poate că într-o zi voi auzi din nou de tine. Poate și tu vei deveni o legendă.
Nu mai aveau ce să-și spună. Vultur dădu scurt din cap și o porni la drum. Nu privi îndărăt. Ochii erau fixați asupra drumului singuratic, ce avea să-i fie din nou unicul tovarăș. Nu îndrăznea să recunoască cât de mult îi lipsise.
Cât despre Carys, rămase cu privirea ațintită asupra drumului pustiu cu mult timp după ce Vultur dispăruse în zare. Stătea acolo dreaptă, cu capul sus, ca un copac tânăr ce înfrunta un vânt aprig. Vultur începea să i se pară numai un vis.
Copyright Simina Lungu 2022
Comments