4. Vremea trecu. Vremea trecea mereu, o mișcare de neoprit spre o destinație necunoscută, dar inevitabilă. Viața mergea mai departe. Lumii nu-i păsa de poveștile oamenilor din ea. Nu lua în seamă călătorul însingurat, rătăcit în sălbăticia imensă, și el într-o călătorie din care nu se putea opri. Frunzele îngălbeneau din nou. aerul începuse să miroase a iarbă uscată și fum și zăpezi viitoare. Diminețile erau cețoase și răcoroase, deși nu se lăsa încă gerul. Ploaia cădea din ce în ce mai des, și dura zile în șir, transformând ținutul strălucitor într-o întindere cenușie, fără formă. Trecuse un an de când Vultur văzuse ultima oară deșertul. Uneori, aproape că îl și uitase, acel tărâm ciudat de nisip și soare, cu legi crunte și ritualuri nesfârșite. Acum era doar un vis iar detaliile sale deveneau pe zi ce trece mai neclare. Chipurile celor pe care odinioară îi cunoscuse așa de bine - Rashed și Malna, Tar și Adar, Rhea și Lusa - își pierdeau acum din trăsături. Avea să vină o zi când nu și le va mai aminti deloc. Aceea fusese viața lui Kassir, Păstor al Luminii în slujba Zeilor Deșertului. Însă Kassir murise. El era Vultur călătorul acum, iar drumul nesfârșit era unica sa realitate.
În acele zile, o schimbare se abătu asupra sa. Începuse îndată după șederea sa în peșteră din prima sa iarnă. Nu mai era așa de temător și de nesigur de locul său în lume. Avea sentimentul că se afla exact acolo unde trebuia să fie. Nu întâmplător era un Păstor al Luminii și nu era un accident că se afla acum în Lumea de Afară. Avea de gând să profite de acest lucru.
Făcu o mișcare care l-ar fi scandalizat pe Adar - dacă acestuia îi mai păsa de ce făcea Vultur. Se hotărî să nu mai respingă Lumea de Afară - și să nu îi ocolească locuitorii. Cândva îi ajutase pe locuitorii din deșert. Acum că se afla în Lumea de Afară, de ce să nu ajute și pe locuitorii acesteia? Doar pentru asta era înzestrat.
Era și o idee practică. Oamenii erau recunoscători pentru ajutorul său. Îl plăteau bine. Îi ofereau mâncare și haine și adăpost atunci când îl cerea. Îi permiteau să supraviețuiască.
Lăsase munții în urmă. Regiunea era din nou deluroasă. Nu erau, însă, prea multe păduri. Copacii erau pomi fructiferi - încărcați cu mere, pere și cireșe. Unele pante erau folosite ca podgorii. Altele aveau porumb plantat. Erau multe sate, și chiar și un oraș pe ici și colo.
Acum se afla în Grădinile Îmbelșugate. În Lumea de Afară, ținutul era considerat o adevărată țară. Era una din cele mai cunoscute locuri de comerț, aflat mereu într-o competiție prietenoasă cu Cetatea Neguțătorilor. Solul fertil și vremea bună făceau multe lucruri să crească acolo. Nimeni nu era înfometat în Grădinile Îmbelșugate, și aveau mereu de dat și la călători.
Era o seară aurie cu ceață de toamnă și funigei. Vultur pășea prin iarba înaltă. Știa că în apropiere se afla un sat. Putea auzii zgomote de undeva drept înainte. Grăbi pasul. În acea seară, râvnea după tovărășie omenească.
În timp ce mergea, i se păru că aude ceva în apropiere. Se încruntă. Cineva plângea cu suspine. Un copil, era sigur de asta. Sunetul venea de undeva de la dreapta sa, dintr-unul din lanurile de porumb. Schimbă direcția, grăbindu-se.
Era greu să-și găsească drumul prin labirintul lanului de porumb. Avea însă plânsul să-l călăuzească. Se auzea din ce în ce mai tare și devenea din ce în ce mai disperat. Se bucura că cel care plângea nu se mișcase deloc. Ar fi fost mai greu de găsit. Făcu colțul și dădu peste o fetiță așezată în iarbă, cu privirea mohorâtă plecată în pământ. Nu putea să aibă mai mult de zece ani. Arăta ca un locuitor al deșertului, cu părul auriu și ochii verzi.
-Bună, o salută Vultur vesel. De ce plângi?
Fata ridică iute capul la auzul vocii sale. Ochii i se micșorară E drept că străinii nu erau rari prin acele părți, dar erau ușor de recunoscut. Iar Vultur, cu aspectul său ponosit probabil că arăta cam amenințător. Se grăbi să o liniștească.
-N-are de ce să-ți fie teamă, spuse iute. Nu vreau să-ți fac niciun rău. Nu prea obișnuiesc să mănânc copii, să ști. Mă cheamă Vultur. Tu cine ești?
Fata se încruntă și mai tare. Nu mai era, însă, așa de speriată.
-Ai un nume ciudat, îl acuză.
Vultur zâmbi larg.
-Așa-mi place mie. Dar tu? Ce fel de nume ai?
-Eu sunt Kira, răspunse fata, iar chipul i se posomorî din nou. M-am rătăcit, adăugă cu o voce mică.
Vultur se apropie de ea.
-Cum adică te-ai rătăcit? Unde vrei să ajungi?
-Acasă, suspină Kira. În satul Livada cu Mere. M-am rătăcit în câmp. Cred că am mers destul de departe. Nu știu cum să ajung acasă. Cred că e departe de tot.
Vultur era sigur că de fapt Kira merse în cerc până pierduse cu totul simțul direcției. Livada cu Mere trebuia să se afla undeva în apropiere. Întinse mâna.
-Hai cu mine, o îndemnă cu blândețe. Te duc eu la satul tău.
Kira îl privi bănuitoare.
-Dar nici măcar nu ști unde-i, îi atrase atenția. Doar n-ai mai fost pe acolo, nu?
-Ei, nu, recunoscu Vultur iute. Însă tot ajungem acolo până la urmă. Haide acum. E târziu. Nu vrei să rămâi aici la căderea întunericului, nu?
Kira făcu ochii mari când pomeni de noapte. Uitând de neîncrederea de dinainte, sări iute în picioare, gata să îl urmeze pe străin oriunde ar fi mers. Vultur o luă de mână și cei doi porniră la drum. Mergea mai încet , ca să nu o obosească prea mult pe Kira.
-Ești aici pentru concurs? întrebă Kira la un moment dat.
Vultur o privi curios.
-Ce concurs?
-Concursul de tras cu arcul. În fiecare an avem unul. Câștigătorul primește două lăzi cu merele noastre cele mai bune. Dacă le vinzi, faci o afacere bună. Eu una nu le-aș vinde. Le-aș ține pentru mine.
Vultur râse. Auzise multe lucruri despre fructele care creșteau în Grădinile Îmbelșugate. Uneori - foarte rar - locuitorii din deșert reușeau să pună mâna pe câteva lăzi. Erau la mare căutare și foarte scumpe. Nu le gustase decât o singură dată. Dacă câștiga două lăzi, putea vinde una și avea să aibă mâncare pentru multă vreme.
-Cred c-ar fi bine să mă înscriu și eu atunci, făcu vesel. Merele voastre nu strică niciodată.
Kira nu zâmbi. Își plecase ochii. Buzele îi tremurau.
-Dacă găsești drumul spre casă, spuse tristă. E poate foarte departe.
Vultur zâmbi ca să o liniștească.
-Nu te teme. Cred că imediat ajungem.
Larma din sat devenise mai ușor de auzit. În curând aveau să ajungă acolo, iar el va fi binevenit - mai ales că era însoțit de Kira. Și în următoarele zile îl aștepta un concurs de tras cu arcul și două lăzi de mere.
***
Satul Livada cu Mere era un loc prietenos și lipsit de griji. Îl întâmpină pe Vultur cu brațele deschise, și nu numai pentru că o aducea pe Kira. Se spunea că era norocos ca străinii să ia parte la concursul de tras cu arcul. Însemna că satul avea să se bucure de o recoltă bogată timp de zece ani.
După cum sugera și numele, sătenii se ocupau în mare parte cu creșterea merilor. Nu era grădină în care să nu se afle cel puțin cinci soiuri de meri. Acum că era toamnă, mirosul de mere coapte plutea în aer. Vultur le vedea atârnând de crengi, globuri roșii și galbene, mari sau mici, toate foarte atrăgătoare. Era un loc pașnic, un tărâm ce nu cunoștea griji sau pericole. Și brusc Vultur își dădu seama că nu voia să îl părăsească prea curând. Nu îi venea să pornească din nou la drum pe măsură ce zilele se răceau din ce în ce mai mult, nu după ce dăduse de Livada cu Mere.
-Ai venit aici pentru concursul de tras cu arcul? îl întrebă tatăl Kirei, înmânându-i o ceașcă de cidru drept răsplată că îi aduse înapoi fiica rătăcită.
-Așa e, răspunse iute. Dar...nu numai. Căutam un loc de popas pentru iarnă. Anul trecut m-am adăpostit într-o peșteră în munți. Nu mi-a fost chiar ușor….Mă gândeam...aș fi mai în siguranță dacă m-aș opri în vreun sat.
Era periculos și să se oprească într-un sat. Vultur știa ce mari erau riscurile. Cu cât rămânea mai mult într-un loc, cu atât creșteau șansele ca cineva să descopere că era ceva diferit cu el. Însemna că trebuia să fie mereu precaut, să nu atragă cumva atenția asupra sa. Ar fi însemnat că oferea încredere deplină celor din Lumea de Afară și nu știa dacă era pregătit să facă asta.
În același timp, era cu totul sleit de puteri. Nu era vorba numai de oboseala după un drum lung. Sufletul îi era ostenit, după zilele nesfârșite, toate la fel, în timp ce mergea și mergea fără ca altora să le pese de el. Măcar o dată, avea nevoie de altceva. Dorea tovărășie, măcar pentru scurt timp. Dorea să se trezească dimineața știind că nu avea nicăieri de mers în acea zi. Râvnea să se simtă în siguranță - măcar pentru scurt timp.
În timp ce aceste gânduri îi nelinișteau mintea, îl observă pe tatăl Kirei privindu-l îngrijorat și înțelegător. Își plecă ochii. Niciodată nu se simțise confortabil când cineva îi arătase milă. Era aproape gata să își ia cuvintele înapoi.
Kira interveni atunci. Se îndreptă spre Vultur și îl luă de mână. Teama pe care o simțise la început față de străin se risipise când acesta o ajutase să ajungă înapoi acasă.
-Vultur poate sta cu noi, nu-i așa, tată? M-a ajutat, doar. A găsit drumul spre casă, deși era foarte departe. Ar trebui să stea cu noi.
Vultur era gata să protesteze, să spună că nu mai avea nevoie de un loc de popas. Cu cât se gândea mai mult, cu cât îi creștea teama de a rămâne. Însă tatăl Kirei îl opri. Probabil ghicise mult din ce ținea Vultur ascuns. Înțelese dorința sa de a rămâne, deși credea că nu avea voie.
-Bineînțeles că va sta cu noi, spuse cu hotărâre. Nu e bine ca oamenii să rătăcească singuri în lunile de iarnă. Ținutul e mai blajin decât acolo în munți, dar gerul tot mușcă. Nu putem să permitem cuiva să rătăcească în frig - nu când avem destulă căldură să îi oferim.
Îl privi pe Vultur cu blândețe. Tânărul își plecă ochii, simțind un nod neașteptat în gât. Era totuși bucuros. Nu conta unde se afla - în deșert sau în Lumea de Afară. Tot dădea peste oameni cu suflet bun. Iar acest gând făcea ca drumul său de neoprit să aibă un rost.
***
Temerile lui Vultur că sătenii s-ar putea să nu-l accepte ca oaspete pe atâta timp se risipiră după victoria lui la concursul de tras cu arcul. Se spunea că un străin care câștiga concursul aducea și mai mult noroc. Oamenii se grăbiră să îl facă să se simte cât mai comod posibil. Dacă ar fi vrut, ar fi putut să-și petreacă iarna lenevind. Sătenii ar fi fost bucuroși să-i dea pe gratis tot ce avea el nevoie. Însă cu timpul devenise cineva care trebuia să muncească pentru ceva, ca să se poată bucura de acele lucruri. Nu-și permise decât două zile de odihnă, apoi le spuse gazdelor sale că era pregătit să îi ajute cum putea.
Iarna promitea să fie una blândă. Avea să fie un pic de zăpadă, însă nu destul ca să facă zilele de nesuportat - doar atât cât să înfrumusețeze ținutul. În acele zile Vultur descoperi o nouă tradiție. În multe locuri din Lumea de Afară, oamenii țineau o sărbătoare în mijlocul iernii. Îi spuneau Sărbătoarea Miezului de Iarnă, și o considerau un prilej de veselie.
Ideea îl cam deruta. Locuitorii deșertului sărbătoreau rareori. Aveau, bineînțeles, zile dedicate Zeilor Deșertului, însă acestea erau un prilej solemn. Nu cânta nimeni atunci, și nu dansau sau beau. Petreceau clipe de contemplare și ofereau tributuri Zeilor. Atitudinea celor din Lumea de Afară era nouă și surprinzătoare pentru el.
-Care e motivul pentru o astfel de sărbătoare? îl întrebă pe tatăl Kirei.
Bărbatul era cam confuz. Nimeni nu îl mai întrebase asta vreodată. Sărbătorile erau acceptate fără întrebări. Le aduceau oamenilor bucurie. Nu conta motivul.
-Bănuiesc că are de-a face cu lumina, spuse în cele din urmă. După Miezul Iernii, zilele se lungesc. E un semn că primăvara e pe drum și că în curând totul se va trezi și va crește din nou. Cred că e un motiv bun de veselie, nu-i așa?
Vultur, amintindu-și de iarna anterioară și de cum crezuse uneori că nu avea să se mai termine, înțelese în sfârșit. Prima dovadă a naturii ce revenea la viață era un motiv de sărbătoare.
Locuitorii Livezii cu Mere - și toți ceilalți din Grădinile Îmbelșugate, gândea Vultur - erau mereu veseli. Îndrăgeau viața și foloseau orice prilej să își arate acea dragoste, mai ales în timpul Sărbătorii Miezului Iernii. Construiră focuri mari de tabără, în jurul cărora dansau sau peste care săreau. Beau cidru și mâncau mere coapte. Stăteau în jurul focului și depănau povești despre ținuturi îndepărtate și zile de demult.
Spre surprinderea lui Vultur, se văzu luând parte la petrecere plin de entuziasm. De obicei nu era așa. Nu prea se băgă în bucuria altor oameni. Prefera să stea deoparte, conștient de tendința sa de izolare adusă de statutul său. Însă în Lumea de Afară nu era un Păstor al Luminii. Și sigur avea dreptul la ceva fericire. Oricum, locuitorii Livezii cu Mere îi oferiră toată bucuria de care avea nevoie. Erau dornici să fie familia sa, chiar dacă doar pentru scurtă vreme.
Târziu în noapte, când se săturase de dansat și băut, se duse la un foc să asculte poveștile spuse acolo. Îi amintea cu durere de timpul petrecut cu caravana în drum spre Templul Zeilor Soarelui. Mai mult decât orice, îi aducea aminte de Run. Se întrebă dacă Run ajunsese vreodată la Livada cu Mere. I-ar fi plăcut acel loc.
O vreme fu atât de adâncit în melancolie, încât nu putu asculta cum trebuie poveștile. Își scutură tristețea și își spuse să fie atent. Putea învăța multe despre Lumea de Afară de la poveștile spuse la foc. Un lucru i se părea ciudat. În toate poveștile - chiar și cele mai vechi - Cetatea de Marmură Albă era mereu menționată. Nu era chiar de mirare, la urma urmei era un simbol puternic pentru toți cei din Lumea de Afară. Însă de ce nu auzea povești și dinaintea construirii cetății?
-Când a fost construită Cetatea de Marmură Albă? întrebă la un moment dat. Și de către cine?
Cei din jurul focului rămaseră mult timp tăcuți. Vultur începu să se îngrijoreze că încălcase cine știe ce tabu. Însă temerile i se dovediră neîntemeiate când oamenii începură să chicotească.
-Se pare că vi de foarte departe, flăcăule, făcu unul din povestitori.
Vultur se înfurie, cum făcea de obicei când era întrebat de casa sa.
-Și ce-i cu asta?
Celălalt clătină din cap pentru a arăta că nu dorise să jignească pe nimeni.
-Mulți oameni din aceste părți știu deja răspunsul la întrebările tale. Aici se spune că Cetatea de Marmură Albă a fost construită la începutul timpului. Unii chiar sunt siguri că lumea nu ar fi existat deloc, dacă nu ar fi fost Cetatea de Marmură Albă.
Vultur nu știa cum să răspundă. În deșert, fusese învățat alte lucruri. Poporul său credeau că atunci când Zeii Deșertului creaseră lumea, aceasta era doar un câmp imens de nisip. Mai târziu, însă, au sosit demonii cu ispite precum văi verzi și păduri răcoroase și vreme mai bună. Iar acești demoni probabil că începuseră și construcția Cetății de Marmură Albă.
Desigur, atât de multe lucruri se întâmplaseră de când Vultur părăsise deșertul, încât multe din vechie credințe se dovediseră a fi șubrede. Și erau lucruri spuse de preoți despre care nici măcar locuitorii deșertului nu erau convinși că erau adevărate. Run nu crezuse niciodată. Însă Run murise - într-un accident, însă Vultur nu uita că fusese prima pierdere din acea călătorie. Unii oameni ar fi numit asta un semn. Rhea sigur crezuse asta. Însă Rhea avea propriile motive pentru credința de neclintit în Zeii Deșertului.
Amintirea celor pierduți în viața lăsată în urmă, a căror nume nu mai avea voie să le rostească cu glas tare, aduse cu ea o nouă melancolie. Brusc, veselia Nopții Miezului Iernii nu îl mai putea ajunge. Privi mohorât la flăcările roșii, simțind trecutul arzând în urma sa. Era un om fără de viață - fără trecut și viitor. Mergea de colo colo într-o lume străină, lăsând urme mici și ușor de uitat, precum cenușa unui foc. În mijlocul petrecerii, se simți cuprins de dorința de a-și urla durerea la cerul nepăsător, ca o vietate rănită.
5.Vultur părăsi Satul Livada cu Mere într-o dimineață timpurie de primăvară când floricele începeau să se arate timide printre noile fire de iarbă. Sătenilor le părea rău că pleca. Îl îndrăgiseră pe acel tânăr enigmatic. Îi ajutase atunci când i-o ceruseră, și de obicei fusese prietenos, chiar dacă uneori cam tăcut. Începuseră repede să-l vadă ca pe unul de-a lor, sperând că avea să rămână cu ei. Însă, la venirea primăverii, se arătă hotărât să-și continue drumul.
Kira era cea mai întristată de această despărțire. Găsise în Vultur un tovarăș de joacă înțelegător și un fel de frate mai mare. Vultur, amintindu-și de frații săi și de cum se despărțise de ei prea devreme, se lăsase iute atras în acel rol. -Aș fi vrut să nu pleci, spuse Kira mohorâtă în dimineața despărțirii. Sau măcar să mă iei cu tine. Nu vrei? Îmi plac aventurile, să ști.
Vultur clătină din cap cu tristețe.
-Viața pe drum nu e ușoară. Iar eu nu a de gând să mai trec pe aici. Cum te-ai întoarce acasă?
Kira se încruntă. Era destul de mică încă și considera a fi departe de casă pentru mai mult de câteva ore ceva de neconceput.
-Dar de ce să nu te mai întorci? Credeam că ți-a plăcut aici.
Vultur oftă. Habar nu avea cum să explice unui copil ce era în mintea lui.
-N-am fost niciodată mai fericit ca aici. Însă nu pot rămâne. Mă cheamă drumul, Kira. Mereu trebuie să răspund acelei chemări.
Kira stătu o vreme pe gânduri, încercând să descifreze vorbele ciudate.
-Aș vrea să știu și eu cum e asta, spuse posomorâtă.
Vultur însă clătină din cap.
-Ba nu vrei. Nu e ceva plăcut de știut. Ai grijă de tine, Kira. De fapt, acest sat e tot ce îți trebuie.
Îi luă ceva timp să se obișnuiască cu drumul. Trecuseră luni de când dormise ultima oară sub cerul liber, trezindu-se singur. Însă, într-un fel, îi părea bine. Nu mai avea de ce să fie cu ochii în patru, ascunzând cine era de fapt. Nu avea secrete față de sălbăticie. Drumul îi răpea tovarășii, însă îi oferea o libertate care pentru cineva ca el era de neprețuit. I se părea că întreaga lume îi aparținea, și o îndrăgea și mai mult din cauza asta.
Trecu pe lângă multe sate, căci Grădinile Îmbelșugate se întindeau înaintea sa. Se oprea doar rareori, preferând să doarmă sub cerul înstelat, făcându-și singur rost de mâncare. După luni în care fusese închis în Livada cu Mere, descoperi că deocamdată cel puțin nu dorea decât tovărășia fiarelor sălbatice.
Primăvara în Grădinile Îmbelșugate era ceva strașnic. Flori răsăreau la picioarele sale, iar pomii înfloriseră și ei. Zumzetul albinelor alcătuia un cântec neîntrerupt. Soarele strălucea tot timpul, în afară de niște scurte ploi, o dată la câteva zile. În toate așezările prin care trecea Vultur, lumea era îmbrăcată în straie de sărbătoare.
Vultur nu era singurul călător. Întâlni mulți oameni pe drum, plimbându-se prin Grădinile Îmbelșugate, sau îndreptându-se spre Cetatea Neguțătorilor și, o dată, o familie întorcându-se din Cetatea de Marmură Albă. În acele locuri, călătorii se acceptau unii pe alții fără să pună prea multe întrebări. Vultur era deseori întâmpinat ca un prieten drag. Cei care petreceau zile îndelungate pe drum se simțeau înrudiți cu toți cei care rătăceau ca ei.
Cu timpul, satele se împuținară. În multe locuri lăsară locul orașelor. Pe acestea, Vultur le ocolea. I se făcea teamă de fiecare dată când se gândea la ele. Îl apucau fiorii când își imagina atâta lume într-un spațiu închis. Era teama călătorului singuratic de a se afla în preajma a prea mulți semeni de-ai săi, și de a se pierde cumva.
Însă era un oraș pe care nu avea cum să-l evite, deși se hotărâse deja să nu își petreacă noaptea acolo. La capătul Grădinilor Îmbelșugate, se afla Fortăreața de Hotar. Toți care treceau pe acolo trebuiau să se prezinte străjilor. Era doar o formalitate. Nimeni nu era întors din drum. Însă vorbea de vremuri când se petreceau necazuri în nord, ceea ce îl uluia pe Vultur.
Îi luă două săptămâni să ajungă la Fortăreața de Hotar. Se înălța cenușie și amenințătoare, înconjurată de ziduri puternice. Dincolo de acestea, Vultur putea întrezări turnuri ascuțite. Credea că ar fi fost foarte sufocant să locuiască acolo. Însă știa că acesta era obiceiul orașelor din Lumea de Afară. Se înconjurau cu ziduri. Pentru cineva obișnuit cu pustietatea nemărginită a deșertului și drumurile pe unde nu trecuse picior de om, gândul îl cuprindea de spaimă.
Începu să intre în panică. Se întrebă ce s-ar fi întâmplat dacă nu se oprea să-și anunțe prezența, mergând mai departe. Probabil că nu l-ar opri nimeni. Însă el era străinul din acele locuri, iar străinii trebuiau mereu să respecte tradițiile gazdelor. Nu își dorea să jignească pe nimeni.
Pe măsură ce se apropia de fortăreață, începea să-și dea seama cât de imensă era. Se întindea ca și cum n-ar fi avut capăt. Doar Templul Zeilor Soarelui era mai măreț. Însă acolo nu locuiau decât preoții. Fortăreața de Hotar era ocupată de oameni obișnuiți. Acolo locuiau și iubeau și mureau, iar unii din ei nici măcar nu treceau vreodată de porți. Era o lume închisă într-o altă lume.
Ajunse la porți odată cu noaptea. Nu era nimeni în apropiere, însă în depărtare era larmă. Nu era nimic amenințător în ea, doar zgomotele obișnuite de seară. Însă îl copleșeau pe Vultur.
Străjerul care îl întâmpină era mai tânăr decât Vultur. Arăta cam plictisit. Vultur era probabil ultimul de care se ocupa în acea zi, și tânjea să ajungă acasă la o masă caldă și la pat. Ei, cu cât termina mai repede, cu atât avea și Vultur să fie mai fericit.
-Bun venit străine, îi spuse străjerul. Nu ești din Grădinile Îmbelșugate, nu?
-Așa e. Sunt din deșert. Mă numesc Vultur.
Tânărul scrise ceva într-un ceaslov mare, apoi ridică privirea. Un licăr de curiozitate îi apăru în ochi.
-Nu vedem prea mulți din deșert prin aceste locuri.
-Nu mulți ajung pe aici, spuse Vultur sec.
Era limpede că nu mai dorea astfel de întrebări personale. Nu mai pomenise de exilul său de când Tak ghicise cine era de fapt. Probabil și alții își dăduseră seama, însă nu îndrăzniseră să pomenească de asta. Vultur prefera ca lucrurile să rămână astfel.
-Și încotro te îndrepți?
Vultur ezită. Până atunci nu dăduse decât niște răspunsuri vagi. Lumea de obicei accepta că se îndrepta spre miazănoapte și nu mai punea întrebări. Însă străjerul avea să ceară lămuriri.
-Mă duc la Cetatea de Marmură Albă.
Mai târziu în acea noapte, după ce lăsase în urmă Fortăreața de Hotar și poposise lângă un râu, Vultur se miră de răspunsul său. Spuse asta pentru că știa că era cel mai sigur răspuns. Atâția se îndreptau acolo, încât nimeni nu avea să mai pună alte întrebări. Însă acum se gândi mai bine. Oricum se îndrepta spre miazănoapte. De ce să nu se oprească la Cetatea de Marmură Albă?
Copyright Simina Lungu 2022
Comentarios