6. Vultur fu surprins să găsească trepte ce duceau sub pământ la intrarea în groapa de unde apăruseră căpcăunii de munte. Erau rezistente și păreau bine îngrijite. Erau deci folosite des.
-Cine a făcut treptele? vru să știe.
-Noi, răspunse Lothar. Strămoșii noștri, adică. Până și căpcăunii de munte trebuie să ajungă din când în când la suprafață, chiar dacă numai să își dea seama pe unde se află. Aceasta este o astfel de ieșire. Ai avut noroc că te-ai culcat chiar deasupra ei.
Vultur rămase tăcut. Căpcăunii vorbeau de noroc. El unul credea că în joc era o forță care încerca să facă tot posibilul ca el să ajungă într-un anumit loc. În deșert crezuse că e mâna Zeilor Soarelui sau a Zeițelor Ploii. Acum nu știa ce să mai creadă.
-Cât ne va lua să trecem de mlaștini? întrebă.
-Sub pământ drumul e drept, spuse Halmar. Nu ne va lua mai mult de o săptămână.
O săptămână sub pământ fără să simtă căldura soarelui sau aerul curat suna copleșitor. Îi amintea lui Vultur de timpul petrecut în temnițele de sub Templul Zeilor Soarelui. Îi aruncă o privire lui Blană-sură. Lupul era stânjenit. Dar totuși se arăta dornic să îl urmeze pe Vultur oriunde îi cerea acesta. Dacă Blană-sură își putea înfrunta instinctele mergând înainte, atunci și Vultur putea să renunțe la temerile sale.
Lothar deschidea calea, purtând cu el o torță. Lui Vultur nu îi luă mult să-și dea seama că cei doi nu aveau nevoi de lumină. Aceasta era aprinsă pentru el. Nu menționă că și el vedea la fel de bine fără torță.
Primele zile trecură destul de ușor. Vultur era prea curios despre căpcăunii de munte și obiceiurile lor pentru a fi prea atent la împrejurimile sale. De asemenea, călăuzele îl conduceau repede. Deseori era obosit. Când poposeau, dormea adânc, fără să fie tulburat de vise. Însă, pe măsură ce timpul trecea, întunericul și pereții strâmți începeau să-l deranjeze.
Nu-i plăcea să se afle sub pământ. Începea să creadă că făcuse o greșeală când acceptase invitația căpcăunilor de munte. Mai bine ar fi rămas în mlaștini. Poate ar fi reușit să găsească o cale de ieșire. Nu pomeni de spaima sa. Căpcăunii nu ar fi înțeles. Ei se simțeau ca acasă acolo. Sub cerul liber ar fi fost stânjeniți și vulnerabili.
Însă în ciuda neliniștii sale, Vultur se bucura de tovărășia căpcăunilor de munte. Îi plăcea oarecum de ei. Erau repeziți și nu prea îți venea să te uiți la ei, însă erau făpturi bune, și știau multe lucruri. Îi povestiră multe istorii în timpul călătoriei lor. Lothar conducea cel mai mare clan al căpcăunilor de munte. Locuiau într-o metropolă uriașă, sub munții din apropierea Cetății de Marmură Albă. Din orașul lor țâșneau tunele în toată Lumea de Afară, la miazăzi și la miazănoapte, spre alți munți și alte clanuri.
-Oamenilor le trebuie multe luni dacă vor să facă astfel de călătorii la suprafață, explică Halmar. Însă noi Căpcăunii de munte ne putem mișca iute iar tunelele deschid căi mai drepte. La suprafață sunt deseori pericole pe care nu le poți anticipa. De aceea nu ne place acolo. Când alte popoare vor să aibă de-a face cu noi, de obicei îi invităm în orașele noastre subterane.
-Desigur, asta nu-i cu putință întotdeauna, continuă Lothar. Sunt sfaturi la care trebuie să fim prezenți, ca acest consiliu de comerț din Cetatea Neguțătorilor. Trebuie să renunți la anumite conforturi, dacă vrei să fii în rând cu lumea. Nu a fost tot timpul așa. Conducătorul nostru de dinainte era încăpățânat și practica izolarea. Nu voia să aibă nimic de-a face cu lumea de dincolo de peșteri – decât când se gândea să le facă necazuri. Dar după moartea lui am venit eu. Am știut imediat că trebuie să fac pace cu omenirea. Drept care am format o alianță cu Cetatea de Marmură Albă și prietenii acesteia. Am tras multe foloase de pe urma ei. Nu e prima oară. I-am mai ajutat pe cei din cetate și înainte – iar ei ne-au ajutat la rândul lor. Între noi este o legătură la fel de veche ca cetatea. Cunoaștem multe din tainele acesteia. Unele acum sunt știute doar de conducătorii ei. Noi și aceștia suntem paznici. Acesta este scopul nostru adevărat.
-Ce păziți? vru să afle Vultur.
Regretă iute întrebarea când observă neîncrederea din ochii tovarășilor săi. Își plecă ochii.
-Îmi cer iertare, am fost prea îndrăzneț.
-Bănuiesc că nu e surprinzător să fi curios, acceptă Lothar binevoitor. Însă sunt taine pe care nu le putem dezvălui oricărui călător cules de pe drum, Vultur. Și nu, nu spunem că nu ești de încredere.
Vultur încuviință, dând iute din cap.
-Desigur. Nu v-aș cere niciodată să-mi spuneți secrete.
Lothar îl privi gânditor.
-Poate că într-o zi o să le afli singur. Cine poate ști?
Vultur se îndoia că avea să se întâmple așa ceva. Și nici nu voia. Aflase destule secrete în slujba Zeilor Deșertului. Nu dorea să ducă din nou un astfel de trai.
***
Își continuară drumul prin tunelele întunecate. Vultur pierduse orice noțiune a timpului. Era sigur că săptămâna promisă de Căpcăunii de Munte venise și trecuse. Începea să regrete că fusese atât de iute să aibă încredere în ei. Dacă cumva îi ademeniseră într-o capcană? Poate că acei căpcăuni nu ar fi întors nasul la carne de lup – sau chiar nici la carne de om – dacă le era destul de foame.
Mereu se dojenea și spunea că exagera. Dacă cei doi căpcăuni ar fi avut poftă să-l mănânce pe el sau pe Blană-sură, ar fi făcut-o înainte să încerce să-i ademenească. Nu aveau nevoie de astfel de șiretlicuri.
Lothar și fratele său se purtau foarte frumos cu Vultur. Nu puneau întrebări de prisos. Îi acceptau ciudățeniile și se străduiau să-l învețe tot ce puteau despre Lumea de Afară. Nu era drept să se îndoiască de ei. Însă era greu să își păstreze rațiunea în întunericul atotstăpânitor. Lipsa de lumină îl neliniștea. Era sigur că putea auzi șoapte și pași în întuneric ce nu aparțineau tovarășilor săi.
-Trăiește ceva în tunelele astea? întrebă la un moment dat, când vocile înșelătoare din jurul său deveniseră prea greu de suportat.
Văzu cum Lothar și Halmar schimbă priviri îngrijorate. Încercară, totuși, să își păstreze calmul.
-Când am construit aceste tunele, nu voiam să trăiască nimic în ele, spuse Lothar. Însă există făpturi care își fac sălaș aici din când în când. Petrec mulți ani ascunse în întuneric, în așteptare.
-Ce așteaptă?
Lothar vorbise ca și cum cine știe ce osândă s-ar fi aflat deja pe urmele lor.
-Așteaptă clipa în care întunericul se va lăsa și la suprafață, spuse Lothar cu greu. Uneori se petrec lucruri rele acolo sus. Făpturile întunericului ar putea face mult rău atunci, dacă sunt rapide. Și dacă sunt conduse cum trebuie.
Lothar tăcu, fâstâcit. Lui Vultur i se părea că acum căpcăunul credea că spusese prea multe. Nu spuse nimic, nedorind să-l încurce și mai tare.
Însă făpturile ce își aflau sălașul în tunelele întunecate se mulțumiră să îi urmărească fără să îi atace. Trecură toți prin tunele fără să îi deranjeze nimeni.
Sosi și sfârșitul săptămânii. Lothar îi conduse pe Vultur și pe Blană-sură sus pe alte trepte de piatră. În timpul călătoriei lor subterane dăduseră de multe astfel de trepte. Lothar îi explică că acestea îi ajutau pe căpcăunii care călătoreau pe distanțe mari să afle în ce ținut se aflau.
-Pe sub pământ ne descurcăm destul de bine. Însă lumea oamenilor se schimbă mereu.
Așa cum li se promise, Vultur și Blană-sură ajunseră înapoi la suprafață exact la o săptămână de când intraseră în tunelele întunecate. Vultur era bucuros, deși în același timp simțea o undă de regret. O fi fost cei doi căpcăuni ciudați, însă îi ținuseră de urât. Avea să le simtă lipsa.
Afară era miezul nopții. Vultur își spuse că asta era bine. După o săptămână de întuneric, razele strălucitoare ale soarelui l-ar fi orbit cu siguranță. O vreme stătu nemișcat, adulmecând aerul nopții, proaspăt și răcoros după zăpușeala din tunele. Observă cu ceva amuzament că cei doi căpcăuni de munte nu erau bucuroși de schimbare.
-Vă mulțumesc pentru bunătatea voastră, le spuse. Vă promit că nu o voi uita – cum nu vă voi uita nici pe voi.
Lothar și Halmar se înclinară solemn.
-Nici noi nu te vom uita, Vultur, îi răspunse Lothar. Și, cine poate ști? E cu putință să ne întâlnim din nou. La urma urmei, în aceste ținuturi și în aceste vremuri, toate cărările noastre duc spre același loc.
Poate erau doar cuvintele de despărțire ale Căpcăunilor de Munte. Pesemne le rosteau oricui. Însă Vultur nu putea scăpa de impresia că Lothar știa ceva. Din nou, i se păru că aude din depărtate pașii unei sorți ce nu putea fi evitate.
7. O altă despărțire se apropia. Vultur simțea asta, chiar dacă nu dorea să recunoască adevărul. În curând, avea să fie din nou singur. Pentru prima dată gândul îl înspăimânta. Blană-sură nu îi dăduse niciun semn. Încă îl mai urma pe Vultur. Dar existau indicii. Dacă Vultur nu ar fi fost un Păstor al Luminii, atât de legat de celelalte făpturi, poate că nu ar fi observat. Dar știa.
Blană-sură avea să-l părăsească curând. Lupul aparținea acelor ținuturi. Probabil că se rătăcise cumva în mlaștini. Dar acum scăpase de acel loc blestemat. Acum era înapoi la el acasă. Nu avea niciun motiv să mai plece undeva.
O vreme Vultur se gândi să nu îl lase. Știa ce puteri avea el ca Păstor al Luminii. L-ar fi putut controla pe Blană-sură. L-ar putea face să îl urmeze pentru totdeauna. Astfel, nu avea să mai fie singur. Însă acela era un gând mânat de teamă. Blană-sură îi era prieten. Vultur trebuia să respecte acea prietenie, și să-l lase să plece în voia lui.
Merseră împreună încă o săptămână. Ținutul se schimbase. Încă mai era plin de ierburi, însă începea din nou să urce. În depărtare, Vultur observă petice de teren împădurit. Era mai frig, însă în aer plutea un miros dulce. Mai târziu avea să afle că așa miroseau frunzele la începutul toamnei. Avea să știe, de asemenea că mirosul vestea sosirea unor zile și mai răcoroase.
Blană-sură se comporta diferit. Entuziasmul îi era molipsitor. Alerga înaintea lui Vultur, adulmecând aerul fericit. Uneori gonea de colo colo, ca și cum ar fi dat de un loc bine-cunoscut. Nu era nicio îndoială că era fericit.
La sfârșitul săptămânii, Vultur se hotărî să rezolve problema o dată pentru totdeauna. Avea să-l elibereze pe Blană-sură. Avea de gând să dea de înțeles că putea de acum încolo să își continue drumul de unul singur.
-Cred că a sosit vremea să ne luăm rămas-bun, spuse, mângâindu-l pe Blană-sură pe cap. Aici e casa ta. Bucură-te de ea. Nu ai de ce să mergi înainte. Cât despre mine – eu nu mă pot opri.
În timp ce vorbea, se întrebă cum ar fi dacă chiar s-ar opri aici. Putea să își construiască o colibă. Putea vâna animalele din pădure. La urma urmei, nu avea nicio destinație anume în minte. Se putea opri oriunde. Știa, însă, că nu va rămâne acolo. Era prea tânăr pentru a sta pe loc, numărând trecerea anilor. Lipsa de ocupație îl înspăimânta mai mult decât singurătatea.
Blană-sură îi ascultă grav vorbele. Era greu de spus cât înțelese, dar probabil își dăduse seama ce voia Vultur de la el. Scânci ușor, împingându-i mâna cu botul. Vultur îl scărpină între urechi.
-Poți pleca când vrei.
Lupul îi rămase alături în următoarele două zile. Vultur începuse să spere că poate citise greșit semnele iar Blană-sură nu avea să-l părăsească. Însă când se trezi a treia zi, lupul nu mai era cu el. Vultur nu îl mai întâlni vreodată.
Copyright Simina Lungu 2022
Kommentare