Partea 8 Sfârșitul lui Kassir
1. Dimineața se arătă întunecată și înnorată. Poate că Zeițele Ploii își luau rămas-bun de la fostul lor slujitor. Sau poate că așa își arătau ele mulțumirea că acesta era trimis în exil. Kassir nu știa ce să spună. De acum încolo nu avea de ce să îi mai pese de Zeițele Ploii.
Nimeni nu veni să îl conducă afară din templu – nici măcar Adar. Acum, parcă Kassir nici nu mai exista. Preoții Soarelui își pronunțaseră judecata, iar el era mort pentru ei. Nu aveau de ce să se obosească cu morții. La intrare, Kassir dădu peste o siluetă bine cunoscută. Nu o mai văzuse de ani de zile, de atunci când se despărțiseră în satul ei. Însă nu avea cum să confunde părul roșu ca o flacără și postura hotărâtă. Era Rhea. Și ea îl văzu. Ochii i se înăspriră. Știa, deci.
-Bine te-am găsit, Rhea, Kassir i se adresă șovăitor. Nu te-am mai văzut de mult.
De fapt, nu se aștepta ca ea să îl bage în seamă. La urma urmei, nu mai făcea parte din locuitorii deșertului. În timpul perioadei sale de grație, în timp ce se îndrepta spre Lumea de Afară, nu era decât o stafie, un duh fără de casă ce merita să fie izolat și alungat. Spre surprinderea sa, Rhea îi răspunse la binețe, dând scurt din cap. Privirea însă îi rămase tot aspră.
-Am știut dintotdeauna, spuse. Mereu am bănuit că nu ești ca alții. Dar niciodată nu am crezut că ai face așa ceva. Niciodată nu mi-am închipuit că te vei îndepărta de la cărarea cea bună. Nu aveam de unde să știu că ai fi capabil de așa o blasfemie.
Kassir nu se lăsă jignit de acuzațiile ei. O cunoștea acum destul de bine. Își dăduse demult seama ce se afla dincolo de venerația ei oarbă față de Zeii Deșertului. Nu însemna că se prefăcea în credința ei. Dar aceasta însă era felul ei de a se apăra, și singurul drum ce îi fusese oferit. Ea nu avea de ales, trebuia să îl urmeze. Nu conta ce credea ea de fapt.
-Vino cu mine, spuse înainte să se poată opri. Hai cu mine în Lumea de Afară, Rhea.
Nu știa ce îl îndemnase să ceară ceva atât de îndrăzneț. Nu simțise niciodată pentru Rhea ce simțise pentru Lusa. Însă ea îi era o tovarășă de nădejde. Drumurile parcurse împreună în deșertul pustiu formaseră legături pe care nici măcar exilul său nu avea cum să le distrugă.
Rhea se arătă furioasă, și părea gata de a spune ceva jignitor. Se stăpâni, însă. Chipul ei aspru deveni puțin mai blând. În ochi i se citea acum regretul. Clătină din cap.
-Îmi pare rău, Kassir, rosti. Însă eu încă aparțin Zeilor. Este menirea mea să mă aflu mereu în slujba lor.
-Zău? insistă Kassir. Doar nu poți să fii de acord cu ce fac preoții – cu felul în care controlează locuitorii deșertului cu pedepsele lor.
Rhea oftă, iritată.
-Asta nu contează, Kassir, explică cu răbdare. Tu asta n-ai putut înțelege niciodată. De aceea ai fost un slujitor prost, în ciuda darurilor tale extraordinare. Nu contează dacă ce fac Preoții este sau nu corect. Ei sunt reprezentanții Zeilor Deșertului. Trebuie să fie ascultați, indiferent de ce ar cere. Când ei vor ceva, tu trebuie să le-o dai. A fost prima lecție pe care am învățat-o la Templul Zeițelor Ploii. Nu mi-e lesne s-o uit.
Kassir o privi uluit. Pentru prima dată se întrebă ce i se întâmplase acesteia când ajunse la Templul Zeițelor Ploii. Nu arăta ca cineva din deșert, iar acest lucru probabil că îi aduse multe dezavantaje. Oare preotesele fuseseră crunte cu ea? Încercaseră oare să o înfrângă? Rhea de acum era tare ca oțelul. Nu se lăsa ușor doborâtă. Dar aceasta nu era Rhea din trecut. Kassir nu știa cum de ajunse tânăra dinaintea lui să fie o slujitoare atât de devotată Zeilor Deșertului.
-Deci nu vrei să vii cu mine?
Rhea clătină din nou din cap cu convingere.
-Voi fi mereu slujitoarea Zeilor Soarelui și a Zeițelor Ploii, răspunse ea cu o voce seacă, ca și cum ar fi repetat o lecție bine-cunoscută. Aceasta îmi este soarta. Cât despre tine, Kassir...am crezut odată că ești menit să săvârșești lucruri mărețe. Poate că așa este. Dar nu o vei face în slujba Zeilor – iar eu nu pot fi de acord cu ele.
Trecu pe lângă el, gata să intre în templu. Se opri însă, fără să se întoarcă să îl privească.
-Sper să nu ne vedem din nou peste șase luni, spuse.
Plecă apoi. Aceasta fu despărțirea lor. Nu rostiră cuvinte de rămas bun și noroc, deoarece Rhea nu putea să ofere așa ceva cuiva care îi trădase pe Zei. Nu îi putea oferi decât un avertisment. Kassir știa că era singurul lucru la care se putea aștepta de la ea. La fel cum știa că dacă cumva Rhea îl întâlnea din nou în deșert după cele șase luni de grație, nu avea să ezite să-l ucidă.
2. Deșertul nu arătase niciodată așa de imens și de singuratic – și nici așa de minunat. Era un loc periculos, plin de greutăți și sărăcii. Era un risc să trăiești acolo. Nu prea puteai spera la multe. Dar era singura casă cunoscută de Kassir. Iar acum că trebuia să o părăsească, era singurul lucru la care se putea gândi.
În timpul lungii călători spre miazănoapte se opri la multe așezări când acestea se iveau în calea sa. Nu se îndoia că spionii Zeilor Soarelui îi urmăreau fiecare mișcare, dar nu i se interzise să intre în sate. Încă mai avea șase luni de stat în deșert, iar el avea de gând să facă cum poftea în acel timp. Voia să își privească semenii pentru ultima dată, înainte de a părăsi deșertul pentru totdeauna. Până ce nu îi va fi interzis să se mai gândească la ei. În timp ce mergea, își dădea seama că picioarele îl purtau către un loc unde jurase să nu mai calce. Însă nu putea părăsi deșertul fără să-l mai vadă o dată.
Într-o seară se văzu lângă dealurile bine-cunoscute ale copilăriei cu satul Pietre Roșii întinzându-se la picioarele sale. I se părea neschimbat, ca și cum acolo timpul ar fi rămas pe loc. Era mai mic decât alte așezări unde poposise. Dar era frumos și pașnic, un loc de popas într-o lume înfocată. Kassir nu avea niciun drept să intre acolo. Pentru prima dată de când fusese condamnat la exil, simți lacrimi în colțul ochilor. Se așeză pe un bolovan și începu să plângă, în timp ce seara se lăsă asupra sa.
Din locul lui ascuns de pe deal, urmări cum satul se pregătea de somn. Scenele parcă veneau din trecutul său. Păstorii aduceau dobitoacele spre țarcuri. Mame exasperate își chemau odraslele la culcare. Tinereii plănuiau aventuri nocturne, dorind să scape de vigilența părinților.
Kassir așteptă până ce satul se cufundă în tăcere. Câteva lumini mai luceau pe ici și colo. În curând, și ele aveau să se stingă. Oftând, coborî dealul, gata să intre în satul Pietre Roșii pentru prima dată în patru ani.
Se afla acum în fața casei. Răsuflă adânc și bătu la ușă. Auzi vocile dinăuntru și pași grei care se apropiau. Ușa se deschise iar Kassir dădu cu ochii de chipul uluit al lu Rashed.
O clipă îndrăzni să spere că încă mai putea scăpa de acea confruntare. Dacă părinții săi nu-l recunoșteau, putea lăsa lucrurile așa cum era. Putea să pretindă că era un simplu călător și să ceară să fie adăpostit în acea noapte. A doua zi dimineață avea să plece pur și simplu. Dar, desigur, nu era posibil. Kassir se schimbase mult în ultimii patru ani, dar nu îndeajuns ca propriul său tată să nu-l cunoască. Expresia lui Rashed deveni alarmată.
-Kassir. Adică...stăpâne Păstor al Luminii...
Kassir însă clătină iute din cap. Acel titlu nu îi mai aparținea.
-Nu te obosi cu ranguri, spuse. Spune-mi pe nume, tată, cât încă se mai poate. Sunt în trecere. Pot cere adăpost?
Fără să mai spună ceva, Rashed se dădu la o parte. Kassir intră, cercetându-și împrejurimile. Nu-și amintise cât de mică era coliba copilăriei sale. Malna se afla la locul ei obișnuit, lângă războiul de țesut, deși de obicei nu țesea așa de târziu. Spre deosebire de Rashed, care era neschimbat, trecerea anilor lăsase urme pe chipul Malnei. Părul auriu se înălbise. Fața îi era brăzdată de griji. Pierduse licărul din ochii ei. Acum îl privea pe Kassir cu o curiozitate politicoasă, ca și cum s-ar fi aflat în fața unui străin. Pentru prima dată Kassir ar fi vrut să vadă ce se afla în mintea ei. Ar fi vrut să știe dacă era sau nu bucuroasă să îl revadă.
-Bine ai venit, Kassir, spuse Malna în cele din urmă, ridicându-se. Ia loc lângă foc. Îți voi aduce niște lapte cald. Trebuie să fi ostenit după un drum atât de greu.
Părăsi încăperea. Ar fi fost la fel de dornică să ajute dacă noul-venit ar fi fost cineva pe care nu-l mai văzuse vreodată. Kassir se așeză la masă. Își dădu seama că stătea pe vechiul său scaun. Familia sa îl păstrase.
-Bidar și Alla unde sunt? întrebă, încercând să pornească o discuție. Aș fi vrut să-i văd și pe ei înainte să plec din nou.
-Bidar a plecat cu o caravană, spuse Rashed. Se va întoarce peste trei luni. Cât despre Alla, nu mai locuiește cu noi.
Kassir ridică capul, copleșit de o senzație pe care nu o recunoștea.
-Dar unde e? întrebă.
-Acasă cu soțul ei, răspunse Malna intrând din nou în cameră. Cu Linir.
Așeză cana cu lapte în fața lui Kassir, împreună cu o farfurie de pâine și brânză. El nici măcar nu le aruncă o privire. Se uita uluit la părinții săi, fără să poată să îi înțeleagă. Știa vag că nu avea motive să fie surprins. Nici nu avea de ce să fie supărat. În ciuda conflictului dintre el și Linir, acesta era un om bun. Avea să fie corect cu Alla. Avea să aibă grijă de ea. Însă nu era supărat pentru că Linir se însurase cu sora sa. Își dădu brusc seama că greșise. Satul nu era neschimbat. Merse înainte, ca și restul lumii. Știa că ar fi trebuit să se pregătească pentru asta. Casa sa nu putuse rămâne neschimbată, doar pentru că el nu se mai afla acolo. Totuși, nu se așteptase să fie martor la acele schimbări. Nici nu crezuse că avea să îl înspăimânte ideea că viața în deșert avea să meargă mai departe, deși el pleca. În acea clipă, așezat la masă în vechea sa casă, își dădu brusc seama cât de singur avea să fie de atunci încolo.
Părinții săi îl priveau tăcuți. Nu era greu să observe neliniștea din ochii lor. Mereu oamenii îl priveau cu neliniște când știau că aveau de a face cu un slujitor al Zeilor. Ei, se gândi amuzat, măcar în acea privință îi putea liniști. Nu avea să fie plăcută rușinea ce urma mărturisirii sale, dar măcar Rashed și Malna nu aveau să se mai teamă de el.
-Nu aveți de ce să vă uitați așa la mine, spuse aspru. Nu mai sunt în slujba Zeilor Deșertului. Am spus Preoților că nu mai am de gând să le fac jocurile. Am fost trimis în exil.
3. Kassir fu surprins că pământul nu se cutremură la vorbele sale. Știa că lumea se destrămase pentru Rashed și Malna. La început, nu ridică privirea spre ei. Nu voia să vadă expresia de pe chipul părinților săi – durerea, uluirea, dezamăgirea. Nu credea că le merita doar pentru că renunțase să mai fie în slujba Zeilor.
-Am făcut ceea ce trebuia, declară. Eram folosit drept unealtă pentru a pedepsi și a condamna la moarte. N-am vrut niciodată să fiu așa ceva. Fără să știu, am trădat o droaie de oameni – și nu am mai putut continua.
În cele din urmă, ridică capul. Căută privirea Malnei, încercând să nu se dea îndărăt când îi zări expresia ca de piatră. Ea îl înțelegea. Ea în special trebuia să înțeleagă.
-M-ai învățat să fiu mereu atent la ce e bine pentru locuitorii deșertului, spuse. Nu m-ai învățat niciodată să trădez.
Malna întoarse capul.
-Te-am învățat și să îi respecți pe Zeii Soarelui și pe Zeițele Ploii. Sau măcar așa am crezut. Și uite ce-ai făcut.
Rashed tăcea cu încăpățânare, urmărind scena ca și cum nu l-ar fi afectat și pe el. Însă Kassir avu impresia că întrezărește o undă de regret pe chipul tatălui său.
-Știi, Malna continuă gânditoare, când te-ai născut oamenii mi-au spus că ești ales. Că vei fi fie blestemat fie binecuvântat, și că niciodată nu voi putea ști sigur. Acum văd că nici măcar preoții, deși credeau că știu atâtea despre tine, nici ei nu au ghicit adevărul. E cu ghinion, când un copil se naște în a doua noapte ploioasă din an. Chiar este cu ghinion.
Kassir nu încercă să se apere.
-Poate că ai dreptate, aprobă. Și poate că lumea va auzi ce mi s-a întâmplat și de ce. Poate că oamenii vor începe să aibă îndoieli. Poate cândva locuitorii deșertului nu vor mai trăi cu spaima celor două temple și nu vor mai asculta de legi absurde. Vor putea merge oriunde poftesc, și vor putea spune orice fără să se teamă de consecințe. Iar dacă se va întâmpla vreodată asta, amintește-ți cine a fost cel care a deschis calea.
-Sau poate că gestul tău îi va face pe preoți să încerce din răsputeri să împiedice astfel de răzvrătiri, făcu Malna sec. Iar locuitorii deșertului vor avea libertatea și mai îngrădită. Nu te poți lupta cu Zeii, Kassir. O știu mai bine decât oricine altcineva.
Era adevărat. Malna avea motive destule să se răzvrătească împotriva legilor Zeilor. Kassir simțise des acea răzvrătire, oricât ar fi încercat Malna să o ascundă, pentru siguranța familiei sale. Era sigur că din acea cauză îi sfidase și el pe preoți, și deși asta îl duse la exil, într-un fel era bucuros. Știa cu o siguranță de neclintit că deși Malna nu o arăta, era de fapt mândră de hotărârea sa.
-Ce ai de gând să faci acum? întrebă Rashed, apropiindu-se în sfârșit de masă. De ce ai venit aici?
Kassir plecă capul.
-Am vrut să mai văd o dată Pietre Roșii, mărturisi cu glas tremurând. Atât am vrut. Plec mâine dimineață. Aș vrea să rămân aici pe timpul nopții...dacă stăpânul casei va binevoi.
Rashed simți privirea arzătoare a Malnei ațintită asupra sa. Statutul unui exilat era complicat. Deși avea o perioadă de grație în care putea traversa deșertul în siguranță, cei care îl adăposteau erau uneori persecutați. Însă nimeni nu trebuia să știe că el se afla acolo. Iar Rashed nu își putea izgoni propriul fiu. Îl mai alungase o dată, cu o înțelegerea imprudentă pe care nici nu o dibuise bine atunci. Nu avea să își repete greșeala.
-Sigur că vei poposi aici, spuse. Casa mea va fi și a ta în această noapte. Fii binevenit.
***
A doua zi Rashed îl trezi pe Kassir înainte de răsăritul soarelui.
-A venit vremea să pleci, anunță. Te voi conduce spre următorul sat.
Era obiceiul lor, însă de data aceasta nu ar fi fost nevoie. Kassir știa drumul și oricum nu avea de gând să se oprească în următorul sat. Însă Rashed probabil că dorea să se revanșeze pentru primirea lor rece. Iar Kassir trebuia să recunoască că era bucuros de tovărășie, chiar dacă avea să fie una scurtă.
Malna nu se afla în casă. Așternuse însă masa. Lui Kassir i se oferi locul de onoare. Privi mâncarea – lapte cald și brânză și chiar și puțină carne. Erau bucate păstrate pentru oaspeții de seamă, sau pentru membrii ai familiei gata să pornească la un drum lung. Kassir nu știa ce considera Malna că era el. Se așeză. Observă că Rashed îl privea lung, cu o expresie plină de regret. Nu era prima dată când vedea acel sentiment în ochii tatălui său.
-Cred că ai ceva să-mi spui, remarcă. Arăți ca și cum ai avea ceva de zis. Mereu mi s-a părut asta. Poate e mai bine să-mi zici acuma. Doar e ultima ta șansă.
-Îți voi spune totul, făcu Rashed cu greutate. Doar că nu acum. Avem timp berechet să povestim pe drum.
Plecară la scurt timp după ce terminară de mâncat. Satul era cufundat în liniște. Nimeni nu se afla pe afară. Kassir putea auzi cum sătenii se trezeau în casele lor. Se simți cuprins de singurătate. Ei nu aveau să știe că el trecuse pe acolo. Nu va putea să își ia rămas-bun de la alții – de la fratele și sora sa, și de la Linir și Lusa. În curând vor fi doar niște duhuri pentru el. Ca și înainte, încercă să nu privească înapoi. Rashed, însă, întoarse capul spre sat.
-Cred că a venit vremea să stăm de vorbă, anunță acesta brusc. Nu am intenționat niciodată să îți spun – nu am vrut să spun la nimeni. Dar e vina mea că te afli acum aici. Adevărul trebuie să iasă deci la iveală. Îți sunt dator cu atâta, măcar.
Kassir nu spuse nimic. Îl așteptă pe Rashed să își continue povestea. Un timp, merseră înainte în tăcere în timp ce Rashed își aduna gândurile. Kassir observă că tatăl său era nehotărât, și chiar cam speriat. În cele din urmă, Rashed dădu din cap cu regret.
-Nici nu prea știu de unde să încep, mărturisi. Poate că ar trebui să-ți povestesc despre cum eram eu cu mulți ani în urmă, înainte să te naști tu, și înainte să o iau pe mama ta de soție. Nu ar justifica ce s-a întâmplat, dar poate va lămuri niște lucruri. Poate într-o zi vei înțelege ce-am făcut.
Kassir, eu sunt doar un simplu păstor, cum a fost și tatăl meu. Știi că păstorii nu sunt chiar înstăriți. Avem, e drept, destule ca să ne întreținem familiile, dar nu ne prea putem permite bogății. Asta nu m-a deranjat niciodată. Până când nu am devenit flăcău tânăr, și am vrut să o iau de soție pe fata de care mă îndrăgostisem brusc. Mama ta era frumoasă, Kassir. La acea vârstă, eram gata să jur că era floarea deșertului. Și nu eram singurul care credea asta. Toți flăcăii neînsurați din Pietre Roșii – precum și din alte sate – erau cu ochii pe ea. Începură să îi dea ei și părinților ei daruri nemaipomenite. Eu nu aveam cum să concurez cu ei. Deci, trebuia să îmi aleg armele proprii.
Kassir se opri brusc. Îl privi neliniștit pe Rashed, înspăimântat de ce îi spunea acesta.
-Ce-ai făcut? întrebă cu voce tremurândă.
-M-am dus la Templul Zeițelor Ploii.
Kassir ascultă îngrozit cum Rashed făcu un legământ cu Cunna, acceptând să îl dăruiască pe întâiul său născut Zeițelor Ploii, în schimbul Malnei. Și cum făcuse asta fără să șovăie.
-Nu m-am dus acolo cu intenția de a face acest pact, explică Rashed. Nici nu l-am înțeles atunci. La vârsta aia, îmi păsa mai mult de dragostea unei fecioare frumoase, decât de bunăstarea unui copil nenăscut. Însă am regretat hotărârea mea când ai venit tu pe lume. Mi-am dat seama la ce te-am sortit – și îmi voi regreta nepăsarea tot restul vieții.
Rashed se opri. Kassir se întrebă dacă tatăl său nu cumva se aștepta ca el să spună ceva – să susțină că înțelegea, și putea ierta. Dar nu credea că poate spune astfel de lucruri.
-Mama ta nu a știut niciodată, continuă Rashed după o vreme. Nu cred că îi voi spune vreodată. Mi-e teamă că o voi pierde și pe ea, dacă i-aș spune. Deși – poate că am și pierdut-o în clipa când am făcut acea înțelegere. Faptul că tu aparțineai mai mult Zeilor Deșertului și nu ei a stat mereu între noi.
Kassir îi aruncă o privire. Rashed era stânjenit, dar arăta totuși și ușurat. Ținuse acel secret multă vreme. Era o binecuvântare să îl dezvăluie cuiva, mai ales celui care avea de suferit de pe urma acelei hotărâri.
Kassir nu știa ce să simtă. Avea un oarecare resentiment. Poate că nu ar fi fost un Păstor al Luminii, dacă Rashed ar fi avut încredere în Malna și nu în influența Zeițelor Ploii. Poate că ar fi locuit încă în Pietre Roșii, urmând meseria tatălui său, liber să se căsătorească cu Lusa și să își întemeieze și el o familie. Cu siguranță că nu ar fi fost obligat să plece în exil, ca acuma.
Sau poate că nu ar fi contat. Poate că Zeii Deșertului erau cu ochii pe Kassir înainte de hotărârea lui Rashed. Poate că faptele tatălui său erau din vina lor. Oricum, orice planuri ar fi avut Zeii Soarelui și Zeițele Ploii pentru Kassir, acestea nu mai contau din clipa în care Kassir anunță că nu va mai fi în slujba preoților. Acest gând îi aduse Păstorului Luminii o oarecare satisfacție.
-Îmi pare rău că nu te-am tratat cum trebuie, fiule, Rashed vorbi brusc, aducându-l pe Kassir înapoi din gândurile sale. Aș vrea să spun că nu aș mai face asta dacă mi s-ar da ocazia să schimb ceva. Însă nu pot fi sigur. Iar oricum nu mi se va oferi aceasta șansă, așa că n-am de ce să irosesc timpul pe astfel de cuvinte. Sper doar că într-o zi mă vei putea ierta.
Kassir clătină scurt din cap.
-N-am de ce să te iert. Ai fost folosit de Zei și de Zeițe, ca și mine. Asta e soarta locuitorilor deșertului. Din acest motiv eu sunt mai norocos decât tine. Eu voi scăpa din plasa lor.
Ochii lui Rashed erau plini de îndoială.
-Cum să fii tu mai bine? vru să știe. Te duci într-o lume plină de demoni și de păcătoși. Zeii Deșertului nu au nicio putere acolo.
-Exact, încuviință Kassir. Nu mai pot fi atins de influența preoților. Nu știu cum vor putea fi folosite darurile mele acolo, dar sunt sigur de un lucru. Nu mă voi mai lăsa folosit ca un spion și un aducător de osândă. Nu mă voi lăsă să devin ce am fost pentru Preoții Soarelui. În acest fel, chiar sunt mai norocos decât tine, tată. Și poate că într-o zi îți vei da și tu seama că Zeii adevărați trebuie să lucreze în folosul oamenilor. Când lucrurile stau invers, ca aici, atunci nu mai e așa de bine.
Chipul lui Rashed fu cuprins de groază.
-N-avem voie nici măcar să gândim astfel de lucruri, spuse aspru. Dacă o facem, Zeii Soarelui și Zeițele Ploii ne vor abandona. Unde vom fi atunci?
Kassir dădu din umeri.
-Acum trăiți cu o spaimă continuă. Deci poate nu ar fi așa de tragic cum crezi tu. Poate că mai puțini oameni ar fi întemnițați și torturați - și trimiși în exil.
Grăbi pasul. Rashed trebui să facă un efort să rămână lângă el.
-Cred că de acum vreau să continui de unul singur, anunță Kassir pe neașteptate. Oricum n-am de gând să mă opresc în următorul sat.
Rashed se opri. Arăta copleșit, ca și cum Kassir l-ar fi rănit.
-Așa ne despărțim, deci? spuse cu glas răgușit. Știu că mânia ta e bine meritată și știu că oricât te-aș implora să mă ierți, nu am dreptul la iertare.
Kassir se opri și el și se întoarse spre Rashed. Îi părea rău acum de vorbele sale aspre.
-Nu sunt mâniat pe tine, tată, spuse iute. Și nu te pot urî pentru că ai făcut la vremea aceea ce credeai tu că era bine. Îți doresc tot norocul din lume. Știu că nu îmi poți oferi o binecuvântare, nu acolo unde mă duc – dar cred că nu m-aș simți așa de singur dacă mi-ai ura și tu noroc.
Hotărârea lui Kassir de a nu arăta tatălui său teama și neliniștea sa fu uitată. Parcă era din nou în acea zi ce părea cu o viață în urmă, când plecase la drum însoțit de caravana de tributuri. Își amintea de despărțirea rece dintre el și Rashed. Nu credea că mai putea trece din nou prin așa ceva. Rashed nu îl putea trimite la drum cu binecuvântarea sa. Nimeni nu îi binecuvânta pe exilați, ar fi atras mâna Zeilor asupra lor și a celor dragi. Însă Kassir tânjea atât de tare după puțină bunătate, încât era gata să își implore tatăl în genunchi.
Rashed fu luat prin surprindere de ruga fiului său. Făcu un pas înainte până ce era față în față cu Kassir. Își puse mâna pe umărul lui.
-Și eu îți doresc tot norocul din lume, fiule, spuse cu voce tremurândă. M-aș ruga la Zeii Soarelui și la Zeițele Ploii să te aibă în pază, măcar până ce ieși din deșert. Dar asta s-ar putea să îi enerveze, iar oricum cred că tu n-ai aprecia astfel de rugăciuni. Mereu te-ai chinuit să arăți lumii că nu aparții decât ție însuți. Deci îți cer să ai grijă de tine și să fi în siguranță pentru mulți ani de acum încolo.
Kassir îi strânse mâna. Rămaseră astfel o vreme, apoi Rashed îi dădu drumul. Kassir dădu scurt din cap, și porni din nou la drum. Mergea cu pași hotărâți. Avea din nou lacrimi în ochi. Însă, spre deosebire de seara trecută când se aflase la hotarul Pietrelor Roșii, de data asta nu se lăsă să plângă.
Copyright Simina Lungu 2022
Comentarios