Povestea cautatorului de poteci saptamana 17

4. În acea noapte Kassir stătea întins în pat, cu ochii la tavanul jos. Ranar sforăia fără griji pe o saltea apropiată. El unul era cu conștiința împăcată. Stafiile celor pe care îi vânduse preoților trimițându-i la moarte nu îi tulburau deloc visele. Kassir, însă, nu putea dormi. Gândurile i se tot învârteau în cerc, amețindu-l. Toată mândria simțită de când aflase de la preotul din Pietre Roșii ce era se risipise ca cenușa într-un vânt puternic. În ceea ce făcea nu era niciun pic de glorie. Nu putea exista laudă când el nu era altceva decât unealta unui călău.

Și nimeni nu crezuse de cuviință să îi spună. Poate aveau impresia că știa deja. Poate au vrut să aștepte câțiva ani, până ce nimeni nu se mai putea îndoi de credința lui față de Zeii Deșertului. Sau poate avuseseră de gând să țină adevărul ascuns de el tot timpul, simțind că nu avea să fie de acord. Adar sigur știuse asta. Acesta era, deci, motivul, pentru care îl descurajase să îi ajute pe locuitorii deșertului. El nu lucra pentru ei. Nu știa prea bine pe cine slujea, însă acum era sigur de un lucru: nimic din ce făcuse nu era pentru binele celor din deșert.

Își mușcă buzele. Nu știa ce simțea. Îi venea să plângă și să țipe și – oricât de îngrozitor suna acest lucru – să blesteme numele Zeilor și Zeițelor pentru darurile sale și pentru felul în care acestea trebuiau folosite.

Cel mai mult își amintea de satul bogat care fusese șters de pe fața pământului. Sătenii probabil fuseseră uciși. Vecinii lor spuneau că era voința Zeilor. Dar acum Kassir știa că Zeii nu ar fi permis o astfel de faptă dacă el nu ar fi trimis un mesaj lui Adar, povestindu-i despre spusele primarului și despre cele trei obiecte din Lumea de Afară ținute ca niște moaște în templu. Preoții se hotărâseră să curețe satul în întregime. Iar Kassir jucase un rol important în distrugerea acestuia.

Se cutremură. Nu mai știa ce să creadă. Era răspunzător pentru moartea atâtor oameni. Mâinile îi erau pătate de sânge. Se îndoia că le va putea curăța vreodată în întregime. Și câți alții vor mai urma? La câte morți va mai contribui, dacă continua pe acest drum?

Dar nu. Nu vor mai urma alții. Lucrurile trebuiau să se schimbe. Nu avea de gând să mai fie marioneta preoților. Va proteja viața din deșert, nu îi va mai trimite pe oameni la osândă. Și avea să înceapă chiar din acea noapte.

Îi aruncă o privire temătoare lui Ranar. Acesta dormea adânc. Păstorii Luminii se puteau însă trezi la cel mai mic zgomot. Era greu să te furișezi când erai în preajma unuia din ei. Însă Kassir își aminti de acea zi când Ranar apăru în Pietre Roșii. Îi spusese Malnei că își permitea să doarmă adânc când se afla în sate. Nu avea să se trezească înainte de sosirea dimineții, iar atunci Kassir își va fi terminat treaba. Încet, se ridică din pat și se îndreptă spre ranița sa. Mereu avea file de pergament acolo, dat fiind că trebuia să trimită mesaje preoților din Templul Zeilor Soarelui. Se apucă de scris. Rupse trei file până ce reuși în sfârșit să compună o misivă care să îl mulțumească.

„Preoții sunt pe urmele voastre. Vor să vă pedepsească și vă vor ucide pe amândoi dacă vă găsesc aici. Dacă țineți la viață, plecați cât de repede puteți în Lumea de Afară. Aveți grijă de ce spuneți celorlalți. Sunt Păstori ai Luminii prin preajmă.”

Kassir ar fi vrut să adauge că îi pare rău, dar până la urmă se hotărî că nu avea rost. Nu exista scuză potrivită atunci când alunga o fată de la casa ei și trimitea un călător de-abia întremat pe un drum lung și plin de primejdii. Nu avea cum să șteargă nici celelalte morți la care contribuise în ultimii ani.

Dar poate exista un mod de a îmbunătăți viitorul. Iar Kassir era pregătit să sufere ani de chinuri dacă putea să se spele de păcatele comise ca Păstor al Luminii.

5. Kassir și Ranar părăsiră orașul a doua zi. Kassir nu mai rămase să afle dacă cei doi îndrăgostiți ascultaseră de avertismentul său și se pregăteau acum să fugă. Era prea riscant cu Ranar prin preajmă.

În afara orașului, Ranar îl invită pe Kassir să i se mai alăture o vreme. Spuse că avea să îi mai aline din singurătate. Kassir însă refuză politicos. Și el se simțea singur deseori, însă nu dorea să se afle în apropierea lui Ranar. Nu voia să se alăture niciunui slujitor al Zeilor acum că știa ce știa. Era de asemenea sigur că Ranar nu avea să fie de acord cu următoarea sa destinație. Kassir avea de gând să se îndrepte spre Templul Zeilor Soarelui. Avea să ajungă cu mult înaintea Festivalului Soarelui, cândva când Păstorii Luminii nu aveau ce căuta acolo. Era un mare păcat, însă Kassir știa că ce avea să anunțe avea să fie și mai grav. Soarta lui era oricum pecetluită.

Călători multe zile, îndreptându-se spre inima deșertului. Avea impresia că o voință mai puternică decât a sa îl îndemna să meargă tot înainte, ducându-l din ce în ce mai aproape de Templul Zeilor Soarelui. Era atât de copleșit de această senzație, încât nici nu mai avea timp să îi fie teamă. Știa că juca un joc periculos. Viața îi era în pericol. Însă, dat fiind că fusese responsabil de moartea atâtor concetățeni, poate că dacă avea să fie ucis de Preoții Soarelui cumva lucrurile aveau să se echilibreze.

Zilele trecură repede iar el se văzu în sfârșit în fața zidurilor înnegrite ale Templului Zeilor Soarelui. Nu se mai simțea impresionat de acestea, deși i se păreau la fel de terifiante ca și înainte. Acum știa că era un bârlog al tiranilor, care ordonau fără milă moartea poporului peste care domneau, fără să le pese de aceștia. Nu știa dacă vina stătea mai mult pe preoți sau pe Zeii Deșertului. Era ceva mult prea complicat pentru el. Însă în acea clipă nu îi putea respecta nici pe Zei. Avea impresia că atât aceștia cât și preoții îl dezamăgiră – și dezamăgiră și pe cei de care trebuiau să aibă grijă.

Novicele de la porți căscă ochii cât cepele când îl văzu pe Kassir.

-Pe toți Zeii ce cauți aici? Nu e vremea să vii la templu.

Kassir se ținu ferm pe poziție. Hotărâse de mult că nu avea să fie intimidat de preoți. Nu avea să se lase întors din drum de cel mai tânăr novice al lor.

-Vreau să vorbesc cu Marele Preot, spuse cu hotărâre. Am lucruri grabnice să îi spun și nu mai pot aștepta până la Festivalul Soarelui. Lasă-mă să intru acum, flăcăule.

Novicele ezită. Ochii i se măriră de spaimă. Era adevărat că un Păstor al Luminii avea dreptul să îi dea ordine, însă nimeni nu putea ignora cu atâta nepăsare legile date de preoți.

-Nu te pot lăsa să intri. Dacă o fac, pe mine mă vor sacrifica în următorul an secetos.

Kassir se îmbună. Îl privi pe băiatul mult mai tânăr decât el. Nu știa de ce se afla acolo – poate, întocmai ca și Rhea, avea origini nefericite, poate că părinții săi aveau deja prea multe guri de hrănit. Era foarte posibil să nu fi vrut să meargă la templu. Era și el o victimă – ca și ceilalți locuitori ai deșertului.

-Lasă-mă să intru, insistă pe un ton mai blajin. Promit că am lucruri rele să îi spun lui Adar. După ce isprăvesc, va fi furios pe mine, iar pe tine te va uita cu desăvârșire.

În cele din urmă, novicele se dădu la o parte, mușcându-și buzele. Kassir dădu din cap drept mulțumire. Băiatul, însă, refuză să îl privească.

Kassir păși prin coridoarele întunecate, acum bine-cunoscute lui. Ca și prima dată, era conștient de figurile ce îl urmăreau din colțuri ascunse. Le simțea agitația în fața îndrăznelii sale. Însă de data aceasta nu îi păsa. N-aveau decât să îl urmeze în camera lui Adar, dacă doreau să afle ce avea de spus. Nu aveau, însă, cum să îl oprească.

Numai când ajunse în fața camerei lui Adar începu să se teamă. Adar se afla înăuntru. Kassir îl putea auzi dincolo de ușă. Poate și el știa de venirea lui Kassir. Cei cu daruri de obicei simțeau când cineva ca ei se afla în apropiere iar Adar era unul dintre cei mai talentați. Poate știuse de venirea lui Kassir de când acesta se hotărâse să se îndrepte spre templu – și desigur știa și motivul.

Împinse ușa și păși înăuntru. Adar stătea la masă. Arăta ca întotdeauna. Ochii îi sclipiră când îl văzu pe Kassir. Mirarea se transformă iute în indignare.

-Așa ceva nu se cade, rosti răgușit. Este împotriva legilor Zeilor. Ești pedepsit dacă sosești aici când nu e vremea potrivită.

Kassir rămase cu capul ridicat.

-Ce am de zis nu mai poate aștepta șase luni. Preastrălucitule, doresc să fiu eliberat de îndatoririle mele. Nu îi mai pot sluji pe Zei.

Adar țâșni în sus, cu ochii arzându-i de mânie. Pentru o clipă părea gata să îl lovească. Apoi brusc se stăpâni și se lăsă să cadă înapoi pe scaun. Chipul îi era din nou rece, fără vreo urmă de viață. În ochi, însă, încă mai ardea mânia.

-Nu poți părăsi slujba Zeilor, i-o tăie. Este una din cele mai mari crime pe care cineva cu daruri o poate comite. Zeii te-au binecuvântat, Kassir, înțelege asta. Este datoria ta să le arăți recunoștință, să fi oriunde și oricând de partea lor.

-Nu și atunci când darurile mele sunt folosite pentru a face rău concetățenilor mei, susținu Kassir cu răceală.

Îl lăsă pe Adar să îl privească în ochi – și să îi citească gândurile. Acesta văzu totul acolo, deși Kassir spera că reușise să ascundă felul în care îi avertizase pe cei doi îndrăgostiți din Orașul Ascuns. Nu știa dacă aceștia ieșiseră încă din deșert. Adar clătină din cap, pe chip apărându-i o umbră de părere de rău.

-De la început mi-a fost teamă de...afecțiunea ta pentru locuitorii deșertului, comentă cu regret. Zeii îmi sunt martori că am încercat să te vindec de ea. Am văzut tot ce ai putea face, Kassir. Talentele tale sunt nemăsurate. Ești cel mai bun Păstor al Luminii, cu toate că ești așa de tânăr. Iar personalitatea ta arată că ai tăria să faci lucruri mărețe. Ești unul din cei cărora Zeii i-ar încredința misii importante. Mult timp am crezut că te pot alege ca succesorul meu. Încă vreau să fac asta. Renunță acum la ideile tale prostești, și acestea vor fi uitate. Sunt gata să închid ochii și la sosirea ta aici acum, când îți este interzis. Nu vom mai vorbi niciodată de ce s-a întâmplat azi, dacă pui capăt acestei nebunii.

-Și dacă n-o fac? i-o întoarse Kassir.

Ochii lui Adar erau nemiloși.

-Vei suferi consecințele. Trebuie să știi că mereu sunt consecințe, atunci când te împotrivești Zeilor – sau când îi vorbești de rău.

-Nu m-aș afla aici acum, dacă nu aș ști asta.

O clipă Adar păru gata să îl roage să se răzgândească.

-Cum stau lucrurile, Păstor al Luminii? Vei continua să ne rămâi alături? De fapt, tu îi ajuți pe locuitorii deșertului. Locul e pașnic datorită nouă. Aici nu sunt violențe sau influențe de afară și gânduri periculoase. Aici nu sunt decât decretele Zeilor, iar cu acestea noi păstrăm pacea în acest loc. Rămâi să păstrezi pacea cu noi, Kassir. Răsplata va fi una pe măsură.

Era o vreme când Kassir s-ar fi lăsat ispitit de aceste cuvinte. Însă acum Adar nu se mai putea baza pe dorința lui de glorie. Acele vise se spulberaseră în clipa în care Ranar îi explicase care erau de fapt îndatoririle unui Păstor al Luminii. Kassir se mira că Adar era atât de disperat încât încerca și această metodă.

-Dacă într-adevăr îmi poți citi gândurile, Preastrălucite, atunci nu mai e nevoie ca eu să mai rostesc ceva, nu?

Adar se ridică.

-Ai dreptate, spuse cu glas încet. Prea bine. Dacă așa vrei tu să se termine lucrurile – așa să fie.

6.Kassir fu dus în temnițele din subteranele Templului Zeilor Soarelui. Fu lăsat singur într-o celulă mică și umedă, fără lumină și cu doar puțin aer. Se întrebă dacă asta avea să îi fie sfârșitul. Se potrivea cu cruzimea Preoților Soarelui. Însă știa că nu avea să fie așa de ușor. Ce făcuse el era lipsit de precedent. El era un slujitor al Zeilor. Aceștia nu aveau voie să își trădeze stăpânii. Aveau să facă un exemplu din el. Pedeapsa lui va fi publică, astfel încât alți slujitori ai Zeilor să fie descurajați de a comite astfel de crime.

Nu știa cât timp fu ținut în acea temniță în timp ce Adar se gândea ce să facă cu el. Era sigur că fu mai mult de o săptămână. În acel timp, singura făptură ce îl vizită era un preot bătrân care îi aducea mâncare și apă o dată pe zi. Acesta nu vorbea cu prizonierul. Nici măcar nu se uita la el. În cele din urmă, veniră să îl scoată de acolo. Kassir aproape că uitase că mai exista și o lume dincolo de zidurile cenușii ale închisorii sale.

Fu condus în Sala Mare a templului, în același loc unde îl întâmpinaseră cu atâta entuziasm în ziua în care venise să jure credință Zeilor Deșertului. Aceiași preoți care atunci îl aclamaseră acum îl priveau aspru, fără să își poată ascunde dezgustul. Kassir nu mai era unul dintre ei. Era o greșeală, o abominație care nu ar fi trebuit să existe în lumea ordonată a Zeilor Deșertului. Trebuia să fie pedepsit înainte de a avea șansa să îi otrăvească și pe alții cu gândirea sa.

Adar stătea din nou în fața altarului. Chipul îi era ca de piatră. În ochi nu se citea niciun licăr de viață. Ar fi putut fi și el unul din Zei Soarelui, atât de distant părea, neatins de chinurile muritorilor. Nu se uita la Kassir, ca și cum era sub demnitatea sa să privească un astfel de păcătos. Îi vorbi, însă:

-Kassir, Păstor al Luminii, odinioară locuitor al satului Pietre Roșii! Ai fost promis Zeilor Deșertului cu mult înainte de a te naște. Ți s-au oferit daruri nemaipomenite în schimbul credinței tale. Iar timp de trei ani ai folosit aceste daruri cum trebuie. Preoții Soarelui îți sunt recunoscători – cu ajutorul tău am pus capul multor intrigi din Lumea de Afară. Ne-ai ajutat să știm de unde veneau influențele periculoase iar noi le-am putut elimina. Ce ai de spus?

Kassir își ținea capul sus. N-aveau decât să îl arate ca un trădător nerecunoscător. El le va dovedi că era mândru de trădarea sa.

-Nu pot să spun decât că îmi pare rău că am aceste daruri. Îmi pare rău că au fost folosite astfel. Voi spuneți că am făcut treabă bună, dar eu nu sunt mândru de ea. Fiecare intrigă pe care voi credeți că am descoperit-o, eu regret că am făcut-o. Plâng pentru toate viețile inocente pe care v-am ajutat să le distrugeți. Dacă aceasta este munca în slujba Zeilor Deșertului, eu nu vreau să am nimic de-aface cu ea.

Observă cu satisfacție cum masca lui Adar tremură. Pentru o clipă impasivitatea de granit dispăru, lăsând loc furiei pe acel chip de zeu. Nu era o veste bună. Însă în acea oră lipsită de speranță, credea că merita. Era mulțumit că avuse un astfel de efect, că îl făcuse până și pe Adar să reacționeze.

Un murmur indignat izbucni la cuvintele sale. Cu siguranță preoții vorbeau acum despre ce pedeapsă merita, sperând că era una din cele mai crunte. În acea clipă Kassir începu să șovăie. Drumul pe care era nu mai avea cale de întoarcere. Dacă nu cerea iertare și renunța la toate cuvintele aspre rostite împotriva Preoților și a Zeilor, Preoții Soarelui aveau tot dreptul să îl condamne cât de crunt puteau. Încă ținea minte satul din centrul oazei. Încă mai vedea în fața ochilor casele dărâmate și străzile pustii. Dacă puteau distruge un sat întreg, cine știe ce aveau să-i facă lui?

Șoaptele furioase amuțiră. Preoții erau acum ca niște statui în acea cameră imensă, veche de secole. Privindu-i, Kassir își mușcă buzele. Se înfioră. În timpul captivității sale, rămase ferm și curajos. Acum însă, când judecata cea de pe urmă era aproape, nu mai era sigur că putea duce lucrurile până la capăt.

Simți căutătura lui Adar ațintită asupra sa. Pentru prima dată Marele Preot îl privea direct. Probabil că ghicise nehotărârea băiatului și se simțea satisfăcut. Fără îndoială că plănuia să profite de aceasta.

-Este aceasta hotărârea ta? întrebă Adar, cu vocea blândă. Gândește-te bine. Dacă îți recunoști vina, dacă te lepezi de păcatul tău și le ceri Zeilor și Zeițele să te ierte, îți vom arăta milă. Te vom pedepsi, căci mă tem că nu avem cum să întoarcem spatele crimelor tale. Însă îți vom arăta îndurare.

Kassir ezită. Adar se afla în fața sa cu mâna întinsă, gata să îl conducă înapoi spre lumină. Kassir râvnea să îl urmeze. La urma urmei, ce voia să facă? Ce rost aveau protestele sale? Nu aveau niciodată să schimbe tradițiile din deșert. De ce să se mai chinuie?

-Întoarce-te la noi, continuă Adar blajin. Nu suntem lipsiți de milă. Nu suntem monștri pe care ți-i închipui tu. Mereu luăm decizii pentru binele celor din deșert. Nu încercăm decât să păstrăm ordinea într-un loc unde altfel ar domni haosul. Deșertul ar fi mult mai îngrozitor fără veghea noastră.

Vraja se risipi. În încercările sale de a-l convinge pe Kassir, Adar spuse prea multe. Din nou, Kassir își aminti de ziua în care intrase în satul ruinat. De data aceasta, însă, nu fu cuprins de teroare, ci de mânie.

-Spuneți că nu sunteți monștri. Atunci ce sunteți? Ați măcelărit o întreagă așezare. N-a fost aceasta o faptă demnă de un monstru? Dar cum rămâne cu decizia voastră de a trimite pe cineva la moarte, deși acesta e gata să treacă la credința noastră – și să pedepsiți o fată nevinovată, a cărui singură crimă a fost să îndrăgească pe cineva din afara deșertului? Să nu mai vorbesc de legea care îi exilează pe neguțători într-un loc necunoscut, departe de casă și de familie, dacă nu se întorc din Lumea de Afară la timpul cuvenit. Vorbiți de înțelegere, însă eu nu cred că știți ce înseamnă aceasta.

Vorbele sale lăsară în urmă o tăcere de moarte. La început preoții fuseseră indignați. Acum, însă erau reci în mânia lor. Kassir știa că acuzațiile sale îi închiseră ușa pe vecie. Nu mai exista nicio speranță pentru el. Îl privi sfidător pe Adar. Marele Preot se dădu îndărăt, ca și cum Kassir ar fi fost un șarpe periculos, ce trebuia distrus iute. Își reveni repede, însă, devenind din nou distant.

-Prea bine, spuse cu răceală. Am încercat să îți oferim o șansă de a scăpa. Tu ești cel care o refuzi. Nu mai rămâne nimic de făcut decât să îți ofer pedeapsa cuvenită.

Se opri. Kassir își simțea inima bătând să-i spargă pieptul. Nu putea să moară în acea cameră întunecată. Ar fi vrut să mai vadă o dată deșertul și să simtă soarele fierbinte pe fața sa. Spera că, dacă aveau să-l ucidă, măcar să o facă dincolo de zidurile templului.

-După cum am mai încercat să îți spun, noi nu suntem cruzi, continuă Adar. Dacă am fi fost, te-am fi pedepsit crunt, fără să ne pese de cine ai fost tu odinioară. Nu putem face asta – nu tocmai ție. Ne-ai ajutat mult, Păstorule al Luminii. Ai descoperit intrigi care ar fi avut efecte devastatoare, dacă ar fi rămas ascunse. Trebuie să ne pese de astfel de lucruri. Trebuie să îți arătăm recunoștință. Dacă ai fi rămas pe calea cea dreaptă, acea recunoștință ar fi dus într-o zi la numirea ta ca Mare Preot. Ți-am spus doar, la prima noastră întâlnire, că te văd în stare de lucruri mărețe. Însă tu ai insistat să alegi această nebunie. Iar acum, singurul fel în care îți putem mulțumi este prin a te lăsa în viață. Dacă ai fi fost oricine altcineva, ai fi fost comandat la moarte imediat.

Ascultă-ne, deci, judecata. Ai la dispoziție șase luni să părăsești deșertul. Te vei îndrepta spre Lumea de Afară, unde vei fi exilat, potrivit legilor noastre. De atunci încolo, nu vei mai fi Kassir. Îți va fi interzis să îți rostești numele, sau să pronunți numele oricăruia dintre locuitorii deșertului. Nu vei invoca Zeii Soarelui și Zeițele Ploii, și nici nu vei mai avea voie să te rogi lor. Dacă te mai afli în deșert după șase luni, sau dacă te mai întorci vreodată, vei fi ucis. Ne înțelegi judecata, Kassir, Păstor al Luminii?

Kassir se clătină pe picioare. Gâtlejul i se uscase iar urechile îi vâjâiau. Se temea că avea să leșine. Respiră adânc și încuviință amețit. Se așteptase să moară. Dar era trimis în exil. Nu avea să mai vadă niciodată deșertul. Nu avea să mai fie Kassir. Adar spunea că arătase îndurare. Însă lui i se părea că i se dăduse pedeapsa cea mai cruntă.

Copyright Simina Lungu 2022