4. Kassir petrecu un an pe drum, mergând de la o așezare la alta. De obicei era singur, dar uneori se mai întâlnea și cu alți slujitori ai Zeilor. Anul trecu așa de repede, aproape că nici nu-și dădu seama când se încheie. În timpul Zilei Ploioase își dădu seama că era ziua lui – deseori ploua atunci – iar el avea acum șaptesprezece ani. Dacă ar fi fost acasă, ar fi avut o meserie acum – poate chiar ca păstor, ca și Rashed. Poate și-ar fi luat și o soție.
Acum că anul era pe sfârșite iar Festivalul Soarelui era aproape, sosise vremea ca el să se întoarcă la Templul Zeilor Soarelui. Nu toți Păstorii Luminii vizitau templul în fiecare an. Însă, dat fiind că acesta era primul său an în slujba Zeilor, era sigur că preoții vor vrea să îl vadă. Poate că Adar îi va spune el însuși dacă se descurcase bine sau nu. I se părea cam rușinos să tânjească după laude, mai ales de la cineva care îl înspăimânta. Însă Kassir era tânăr, iar tinerii de obicei aveau nevoie de laudele celor cu mai multă experiență.
Mai spera și să o găsească pe Rhea la templu. Voia să o vadă. Se gândise deseori la ea de când plecase din satul ei. Încă nu o putea înțelege cu totul. Nu își dădea seama dacă fanatismul ei era adevărat, sau numai o mască care să-i mulțumească pe preoți. Însă tot ar fi vrut să o aibă aproape.
Luă calea potecilor primejdioase ce aveau să-l poarte spre inima deșertului, la Templul Zeilor Soarelui. Încă își amintea drumul și se gândea cu spaimă că acum îl va parcurge singur. Însă un an în deșert îi dăruise o cunoaștere a sălbăticiei și a fiarelor ce sălășluiau acolo. Deseori avea impresia că știa ce se află în mintea lor, mai bine decât ar fi știut despre semenii săi. Nu se îndoia că putea ajunge la destinație viu și nevătămat.
Sosi la templu în a doua zi a Festivalului Soarelui. Caravana tributurilor nu ajunse încă. Nici Rhea nu era acolo – și nici Bushir. Acesta murise la începutul anului. Adar însă era tot acolo, și chiar se arătă bucuros să îl revadă pe Kassir. Îl chemă pe tânărul Păstor al Luminii în odaia sa și îl întâmpină cu căldură.
-Sunt mulțumit de tine, Kassir, îi spuse. Te-ai dovedit foarte diligent – chiar mai mult decât colegi de-ai tăi mai în vârstă. Zeii se mândresc cu tine, prietene.
Kassir se îmbujoră de plăcere. Nu se obosi să își ascundă mândria. Nu ar fi avut niciun rost, dat fiind că Adar oricum îi putea citi gândurile.
-Ți-am spus că voi face tot ce stă în puterile mele.
Chipul lui Adar se înăspri. În ochi îi apăru un licăr de oțel.
-Într-adevăr, te-ai comportat peste așteptările noastre, recunoscu. Însă ai făcut și lucruri ce nu făceau parte din îndatoririle tale.
Kassir nu avea nevoie să fie cititor de gânduri ca să își dea seama cât de enervat era Adar. Nu știa ce anume făcuse ca să atragă așa o mânie asupra sa. Se chinui să își amintească, dar tot nu reușea. Își urmase instrucțiunile cu fidelitate. Nu cruțase pe nimeni, nu oferise nicio favoare. Tot ce vedea și auzea spunea mai departe preoților.
-Da, ai făcut tot ce ți-am cerut, aprobă Adar. Nu am cum să neg asta. Dar eu vorbesc de...activitățile tale extracuriculare. Vânezi, cauți dobitoace rătăcite, ajuți sătenii cu tot felul de treburi. Astfel de lucruri nu se fac, Kassir. Sunt treburi josnice. Nu sunt demne de un slujitor al Zeilor. Este sub demnitatea noastră.
Kassir făcu fără să vrea un pas îndărăt. Adar putea să îi citească gândurile cât poftea, tot nu avea să înțeleagă ce îl îndemnase să ajute. Greșea. Marele Preot își petrecuse întreaga viață între zidurile protectoare ale templului. Aveau mereu de mâncare datorită tributurilor. Erau protejați de vreme și nicio fiară nu ar fi îndrăznit să intre în clădirea uriașă. Adar nu avea să știe niciodată greutățile prin care treceau locuitorii deșertului – cei aflați sub conducerea sa. Kassir însă știa. Trecuse prea puțin timp ca el să își uite satul – iar Pietrele Roșii era una din așezările mai bogate. Altele o duceau mult mai rău.
-E în puterea mea să ajut, argumentă el. Pot să fac lucrurile mai ușoare pentru ei. De ce nu? Oamenii au încredere în mine atunci.
Adar scutură din cap. Nu se obosi să își ascundă iritarea.
-Nu e vorba aici de ce poți să faci. Este vorba de ce trebuie să faci. Nu intră în îndatoririle tale să îi ajuți pe săteni. Credeam că am lămurit lucrurile în noaptea când ți-am explicat în ce va consta munca ta. Ți-am spus că darurile tale vor fi folosite pentru fapte mai mărețe decât a avea grijă de nevoile locuitorilor deșertului.
Kassir era uluit că Adar nu putea înțelege. Dacă locuitorii deșertului ar fi dus un trai mai ușor, nu ar fi avut atâtea motive să apeleze la cei din Lumea de Afară. Nu ar fi avut de ce să întoarcă spatele Zeilor Soarelui și Zeițelor Ploii, dacă din când în când acestea le mai trimiteau și ajutor.
-Aici greșești, îi spuse Adar scurt. Credința nu funcționează astfel. Nu slăvești Zeii pentru că aceștia îți fac viața mai ușoară. Îi slăvești pentru că sunt Zei, iar dacă faci asta în ciuda greutăților de zi cu zi, atunci ești vrednic de admirație.
Kassir își plecă ochii în jos. Poate că Adar chiar avea dreptate, însă lui îi venea greu să fie de acord cu el. Simțea nevoie să îi ajute pe locuitorii deșertului.
-Ar trebui să simți nevoia să îi ajuți pe Zeii Deșertului, îi spuse Adar tăios. Pe oameni lasă-i în seama Zeilor. Aceștia știu cum să aibă grijă de ei.
-Îmi comanzi să nu-i mai ajut, Preastrălucite? întrebă Kassir cu răceală.
-Vreau să ții minte că, dat fiind că îi slujești pe Zei, există lucruri sub demnitatea ta, insistă Adar cu încăpățânare. Gândește-te la ce reprezinți, Kassir, înainte de a face lucruri care îți vor distruge reputația.
Kassir dădu scurt din cap. Părăsi odaia luxoasă a lui Adar. Șederea la Templul Zeilor Soarelui nu avea să îi aducă nicio plăcere. Pentru prima dată de când îl cunoștea pe Adar, Kassir era dezamăgit de acesta.
După câteva zile, plecă din Templul Zeilor Soarelui. Se hotărî să nu se mai întoarcă anul viitor dacă preoții nu îl chemau. Era gata de asemenea să continue să îi ajute pe locuitorii deșertului. La urma urmei, Adar nu îi interzise explicit. Va trebui să aibă mai multă grijă, totuși. Va lucra în taină. Dacă își ținea faptele bune ascunse, nu avea cum să ajungă vestea despre ele la Preoții Soarelui.
5. Lunile treceau. Kassir împlini optsprezece ani. Era acum cunoscut printre slujitorii Zeilor Deșertului. Lumea vorbea despre el, lăudându-i simțurile ascuțite. Era în sfârșit pe cale să ajungă la gloria la care râvnise mereu. Nu avea însă prea mult timp să se bucure de ea. Se afla mereu pe drum, trecând de la un adăpost la altul, un servitor credincios al Zeilor.
După vizita la Templul Zeilor Soarelui, dispoziția i se schimbase. Voia să dovedească atât preoților cât și Zeilor că, deși nu ceruse niciodată acele daruri, tot își putea îndeplini misiunile – poate chiar și mai bine decât ceilalți, inclusiv mai bine decât Adar. Continua să îi ajute pe cei care aveau nevoie de el, având însă grijă să o facă pe ascuns. Nimeni nu-și putea da seama că el era cel ce ajuta, drept care iscoadele Preoților Soarelui nu puteau trimite vești nefavorabile despre el. Tot nu putea să înțeleagă de ce nu avea voie să ajute, mai ales atunci când misiunea lui era să îi supravegheze pe locuitorii deșertului.
Nu se mai întoarse la Templul Zeilor Soarelui. Călătoria îi displăcea. Începea de asemenea să se simtă îngrijorat de lumea preoților și nu dorea să fie implicat în comploturile acestora. Preoții Soarelui aveau cum să ajungă la el. Din când în când Kassir se mai întâlnea cu alți slujitori ai Zeilor. Aceștia nu-i aduseseră niciodată vreun mesaj de la Adar. Nu sosiră la el nici chemări nici reproșuri pentru absența sa.
Anul era pe sfârșite. Până atunci, nu plouase deloc. Era un lucru rău pentru cei din deșert. Pentru Preoții Soarelui, era și mai rău. Trebuia să-l trimită pe cel mai tânăr dintre ei să fie sacrificat pe altarul Zeițelor Ploii. Era un obicei vechi de când vremea, iar lumea spunea că era un lucru bun. Însă gândul la ce avea să se întâmple îl stânjenea pe Kassir.
Cam pe atunci se hotărî să treacă prin oaza în care se afla satul cu cele trei obiecte din Lumea de Afară. Nu mai fusese acolo de mult. Un Păstor al Luminii rareori vizita același loc de două ori, mai ales la intervale atât de scurte. Însă Kassir era sigur ca nimeni nu știa că îi slujea pe Zei. Primarul știa multe despre Lumea de Afară. Știa multe despre Lumea de Afară. Poate va mai pofti să împărtășească ceva din știința sa lui Kassir.
Drumul fu destul de plăcut, în ciuda secetei persistente. Kassir se întrebă dacă un tânăr preot ajunsese deja la altarul Zeițelor Ploii. Oare acestea erau mulțumite? Aveau oare să permită ploii să cadă în sfârșit peste deșert? Nu dorea să se gândească prea mult la ce s-ar întâmpla dacă Zeițele Ploii nu acceptau sacrificiu. Aveau oare să mai ceară unul?
De cum intră în oaza binecuvântat de răcoroasă, Kassir își dădu seama că ceva se întâmplase. Prima așezare la care se opri era un mic sat de păstori. Oamenii de acolo aveau ceva aspru pe chip – era sigur că nu văzuse așa ceva la ei înainte. Petrecu acolo o zi și ajută cu nașterea unui vițel. După aceea, aduse vorba despre așezarea de la miazănoapte – destinația sa. Imediat, chipurile oamenilor se înăspriră.
-Nu mai sunt aici, spuse o femeie.
Kassir se încruntă. Își aduse aminte că primarul menționase că ar duce-o toți mai bine în Lumea de Afară. Însă nu credea că își conduse oamenii afară din deșert. Preoții nu ar fi permis așa ceva.
-Cum adică nu mai sunt acolo? Ce s-a întâmplat cu ei? Au plecat? Unde sunt acum?
Femeia arătă cu degetul spre cer.
-Întreabă-i pe Zei. Ei sunt cei care ne-au luat vecinii.
Kassir ridică din sprâncene. Nu putea înțelege cuvintele întunecate. Ar fi vrut să pună mai multe întrebări, însă soțul femeii îl opri, punându-i mâna pe umăr.
-Să nu mai vorbim despre asemenea lucruri. Nu e bine să spui prea multe despre cei pe care Zeii îi răpesc.
Era tot ce voiau să spună. Kassir nu mai insistă, văzând cât de înspăimântați erau. Plecă a doua zi, îndreptându-se direct spre așezarea de la miazănoapte. Trebuia să afle ce însemna că așezarea nu mai era acolo.
Așezarea încă mai exista. Cel puțin, clădirile încă erau acolo, dar pustii și prăbușite, ca și cum ar fi trecut prin vreun cutremur. Însă în deșert nu aveau loc cutremure. Nu era niciun semn de localnici. Kassir intră în toate casele și trecu prin toate camerele. Nu mai rămase nimic decât pustietatea. Liniștea era atât de deplină încât nici măcar Kassir, Păstor al Luminii, nu putea desluși niciun sunet.
Se îndreptă apoi spre templu. Era singura clădire nedistrusă. Ușa de la camera secretă era întredeschisă. Înăuntru, nu găsi niciun semn de cele trei obiecte prețioase. Și ele dispăruseră. Nu mai avea rost să rămână acolo. Ieși pe strada goală. Încercă în van să găsească ceva care să îi arate ce se întâmplase cu localnicii. Dar nu era nimic. Nici măcar nu își putea da seama dacă plecaseră de bună voie, sau dacă li se întâmplase ceva. Aspectul dărăpănat al satului povestea despre o catastrofă. Kassir bănuia că sătenii nu se mai aflau printre cei vii.
Adar ar fi spus că așa le trebuia. Ar fi spus că i-au pedepsit Zeii. Aceștia probabil le cunoscuseră păcatele – doar Zeii vedeau tot – și veniseră cu o pedeapsă bine-meritată. Poate că acei săteni păgâni erau de vină pentru anul secetos. Kassir, însă, nu vedea rostul pedepsirii întregului deșert pentru greșelile unui singur sat, la fel cum nu era de acord cu distrugerea unui întreg sat pentru deciziile luate de primarul acestuia. Însă el nu era un judecător al Zeilor. Nu era decât un simplu Păstor al Luminii.
Străzile pustii cu liniștea lor eternă îl înspăimântau. Nu știa ce să simtă aflat în fața unei asemenea distrugeri ireversibile. Din câte își dădea seama, nimeni nu fusese cruțat. Se cutremură. Gândul îl duse spre Pietre-roșii și spre Rashed și Malna. Nu se mai gândise la ei de mult. Credea că lăsase cu totul în urmă acel trai. Însă acum când se afla în mijlocul ruinelor, nu se putea gândi la altceva. Râvnea să îi revadă – și să știe că se aflau în siguranță.
La căderea nopții era din nou pe drum. Nu dorea să doarmă în așezarea moartă. Nu putea suporta gândul că ruinele ar fi fost vizitate de duhuri, care l-ar fi privit cu jale. Își spunea să nu se gândească prea mult la ce se întâmplase. Dacă era într-adevăr o hotărâre de-a Zeilor, atunci motivele lor erau întemeiate. Dat fiind că el era slujitorul lor, trebuia să le respecte hotărârile. Însă el nu credea că ar putea respecta o acțiune ce dusese la distrugerea unei întregi așezări.
Copyright Simina Lungu 2022
Comments