Povestea cautatorului de poteci saptamana 12

Partea 5 Templul Zeilor Soarelui

1. Își continuară drumul greu încă câteva zile. Nu mai găsiră apă, iar dispoziția lor bună se evaporă din nou. Singurul lucru care îi mai ținea în picioare era gândul că mai aveau doar câteva zile până ajungeau la Templul Zeilor Soarelui. Avea să fie în ultima zi a Festivalului Soarelui – și ultima zi când mai puteau oferi tributurile. Tar trăgea de caravană, obligându-i să călătorească și câteva ore după apusul soarelui. Nu era chiar recomandat. Caravana ce purta tributurile Zeilor Soarelui trebuia să călătorească numai pe lumină. Într-o clipă de luciditate, Rhea îi atrase atenția lui Tar asupra acestui lucru. Tar, însă, nu avea chef de obiecțiile ei.

-Dacă nu ne grăbim, nu mai ajungem deloc în timpul festivalului, îi spuse la un moment dat. Spune-mi, rogu-te, ce i-ar supăra mai mult pe Zei?

Rhea nu se mai împotrivi. Își dădea seama că Tar avea dreptate. Îi era însă rușine, dat fiind că era de acord mai mult pentru că mintea îi era încețoșată. Avea impresia că dorea mai mult să scape de căldură decât să servească interesele Zeilor.

În seara dinainte de a ajunge la templu, vremea se schimbă. Aerul deveni înăbușitor și totul fu cuprins de liniște. Cerul nopții se acoperi de o plapumă de nori. Pământul bubuia cu zgomotele tunetelor îndepărtate.

-Așa o furtună ne-ar fi prins bine în deșert, mormăi Batar.

Kassir nu știa ce le-ar fi făcut ploaia dacă ar fi început când se aflau mai departe de Templul Zeilor Soarelui. Tot ce știa era că orele dinaintea furtunii erau un chin. Avea impresia că norii întunecați de deasupra sa îl sufocau. Capul îi zvâcnea iar pentru simțurile sale ascuțite bubuiturile de tunet păreau explozii mult prea apropiate. Era bucuros totuși că avea să ploaie. Măcar vor avea apă atunci.

Erau toți nerăbdători. Orele treceau și nu părea că avea să plouă prea curând. Dar poate că avea să plouă a doua zi. Nu erau vești prea bune, însă. Dacă ploua în zilele din timpul Festivalului Soarelui, se prevesteau multe schimbări.

-Și poate nu toate vor fi bune, spuse una din străji.

Kassir se întrebă de ce ploaia avea un asemenea efect asupra locuitorilor din deșert. Când ploua mai mult de o dată în an, Zeițele Ploii își depășeau atribuțiile. Copilul născut în a doua noapte ploioasă din an era considerat un străin. Dacă ploua în timpul Festivalului Soarelui, era un semn rău. Deși se spunea că trăiesc în armonie, Zeii Soarelui și Zeițele Ploii păreau că se dușmăneau destul de mult.

Gândurile sale îl înspăimântară. Fierbințeala datorată soarelui strălucitor îi aducea idei pe care de obicei încerca să le ignore. Ca și înainte, le aruncă celorlalți priviri temătoare, speriat că gândurile sale de răzvrătit i se citeau poate pe chip. Însă ceilalți erau prea epuizați să le mai pese că cineva gândea cum nu trebuie despre Zeii Deșertului.

Nu plouă în acea noapte. În schimb, ploaia începu să cadă a doua zi la răsărit. Desigur ăsta trebuia și el să fie un semn rău, gândi Kassir obosit. Totuși, așa cum prezise și Batar, ploaia le făcu bine. Caravana se simțea ca nouă. Mulți din cei bolnavi începură să se simtă mai bine. Și Kassir era înviorat. Puterile îi reveneau, deși era mai ostenit decât crezuse vreodată că ar putea fi. Însă asta avea să îi treacă în curând. La urma urmei, în acea noapte nu va mai dormi sub cerul liber.

Porniră din nou la drum sub ploaia de dimineață. Avea să fie ultimul lor efort. În acea după-amiază vor fi la Templul Zeilor Soarelui.

Plouă cu găleata timp de două ore. Kassir fu dus cu gândul la noaptea când învinse ursul umbră. Și atunci plouase din greu. Poate, își spuse, aveau dreptate să creadă că ploaia le aducea semne. Îl urmase pe Kassir toată viața și încă mai era cu el. Era într-un fel surprins că avea să devină un servitor al Zeilor Soarelui. Doar el aparținea mai mult Zeițelor Ploii. Pe măsură ce înaintau, Kassir observă că Batar călărea lângă el.

-Ți-e teamă, Păstorule al Luminii? întrebă acesta.

-Da, recunoscu Kassir iute, căci o mare parte din mândria sa fusese dată la o parte de traversarea deșertului. Totul va fi diferit de acum încolo.

-Probabil că da. Nu uita însă că ar putea oricând să fie mai rău. Măcar vei fi acolo unde va fi cel mai mult nevoie de tine.

Kassir își aminti de conversația pe care o auzise în acea noapte între Batar și tatăl acestuia. Desigur că era ușurat că Păstorul Luminii avea să ajungă la Templu viu și nevătămat. Probabil că nici nu-i păsa ce avea să i se mai întâmple după aceea.

-Voi face tot ce îmi stă în puteri să ajut, se simți nevoit să spună.

Buzele lui Batar schițară un mic zâmbet.

-Eu n-am grijă de asta, spuse. Dacă te vei purta cum te-ai purtat cu noi și cu sirena de nisip, vom fi toți norocoși că îi slujești pe Zeii noștri.

Cuvintele îl încălziră pe Kassir. Erau diferite de admirația forțată a celor din Pietre Roșii. De data aceasta, laudele erau bine-meritate.

Peste câteva ore, ploaia se opri. Cerul era de un cenușiu întunecat iar aerul era răcoros. Caravana era veselă și astfel se apropiară de destinația lor. La începutul după-amiezii zăriră turnurile de piatră ale mărețului Templu al Zeilor Soarelui, despre care atâtea povești existau, dar pe care puțini oameni reușeau să îl vadă cu ochii lor.

2. Templul Zeilor Soarelui se afla într-o vale largă înconjurată din toate părțile de dune de nisip. Nu era nicăieri nici măcar un petic verde. Caravana lui Tar se opri în vârful dealului, privind în jos la construcția înspăimântătoare din vale. Kassir căscă ochii. De la acea depărtare îl putea vedea mai bine decât tovarășii săi de drum. Ceea ce vedea îi făcea pielea de găină.

Era cea mai mare clădire pe care o văzuse vreodată. Templul mic și neînsemnat din satul Pietre Roșii nici nu se putea compara cu acesta. Locul era o adunătură de turnuri și colțuri ascuțite. Zidurile cenușii de piatră erau acoperite cu pete negre, ca și cum ar fi trecut o dată prin foc, deși construcția încă se afla în picioare. Se spunea că de acolo răsărea în fiecare dimineață soarele, însă lui Kassir i se părea plin de întuneric. Fără să vrea își aminti de Run și de felul în care acesta descrise Cetatea de Marmură Albă. Era o blasfemie să te gândești la acel loc atât de aproape de Templul Zeilor Soarelui, și un sacrilegiu încă și mai mare să îl compari cu acesta. Însă Kassir nu se putea abține, la fel cum nu putea să ignore gândul că ar fi vrut să se afle acolo, și nu în fața Templului Zeilor Soarelui.

Atât de impresionantă era clădirea din fața lor încât câteva străji își plecară capetele. Unele se aruncară chiar și în genunchi. Tar îi opri iute.

-Nu-i încă vremea, le spuse aspru. Întâi trebuie să ne încheiem treaba și să ajungem la templu. Vom îngenunchea cât vom pofti după aia.

Rhea îi aruncă lui Tar o privire plină de reproș. Nu îi plăcea că întrerupse devotamentul celorlalți – deși îngenuncheaseră mai mult din spaimă. Nu spuse însă nimic. Dorea la fel de mult ca Tar să ajungă în templu și să pună capăt acelei călătorii îngrozitoare.

Kassir nu îngenunche la vederea templului. Nu își plecă privirea. În timp ce caravana cobora în vale, ochii săi erau fixați numai asupra destinației lor. Acolo se aflau cei responsabili de darurile sale. Nu se putea apropia de ei fără să încerce să-i înfrunte, oricât de prostesc ar fi fost acel gând.

Astfel, Kassir din satul Pietre Roșii trecu de porțile Templului Zeilor Soarelui, pentru a-și începe serviciul drept recunoștință pentru daruri pe care nu și le dorise niciodată.

3.Caravana cu tributuri trecu de porțile Templului Zeilor Soarelui la prânz. Arcade înalte de piatră îi înconjurară. Curtea imensă era pustie, cu excepția unui băiat – un novice – care îi aștepta. Se înclină când dădu cu ochii de Tar.

-Zeii Soarelui să vă binecuvânteze toate călătoriile, străinilor.

-Și pe tine să te binecuvânteze, răspunse Tar. Și fie ca ei să primească bucuroși tributurile care dovedesc credința oamenilor din deșert.

-E tot ce aduceți Zeilor Soarelui? Întrebă băiatul. Doar tributuri?

Kassir urmărea curios schimbul de replici. Din felul în care vorbeau cei doi, își dădea seama că făcea parte dintr-un ritual, ceva ce trebuia rostit de stăpânul caravanei cu tributuri și de paznicul templului.

-Nu e tot ce aduc, spuse Tar, făcându-i semn lui Kassir să vină lângă el. Îl am cu mine pe tânărul Kassir din Satul Pietrelor Roșii, sosit aici să își ofere serviciile de Păstor al Luminii Zeilor Soarelui.

Când auzi de un Păstor al Luminii, tânărul novice aproape că își uită rolul, holbându-se la Kassir cu o curiozitate lipsită de respect. Se potoli repede, totuși, dându-se la o parte.

-Pășiți înăuntru, îi instrui. Fie ca Zeii Soarelui să vă răsplătească pe toți.

Cei din caravană descălecară. Își lăsară cămilele în curte, în grija tânărului novice. Patru străji purtau tributurile sub supravegherea Rheei. Tar intră cu mâna pe umărul lui Kassir. Acesta nu știa dacă și acest gest făcea parte din ritual, însă era recunoscător că stăpânul caravanei era aproape de el. Totul devenise brusc copleșitor.

Ușile Templului Zeilor Soarelui erau larg deschise, deși, în afara zilelor când erau aduse tributurile, doar puțini erau lăsați înăuntru. Pașii le erau înceți și șovăitori. Unii din ei mai trecuseră pe acolo, însă vraja acelui loc nu îi părăsea niciodată. Amestecul de teroare și admirație era simțit de toți cei care intrau în templu. Nu conta de câte ori îl vizitau.

Înăuntru era rece și întunecat. După atâtea zile sub soarele nemilos, răcoarea ar fi trebuit să îi reîmprospăteze, însă nu reușea să facă acest lucru. Pereții clădirii păreau amenințători, ca și cum erau gata să strivească pe cei ce nu aveau ce căuta acolo. Spre deosebire de clădirea dedicată Zeițelor Ploii, Templul Zeilor Soarelui nu avea tapiserii sau covoare. Pereții săi erau goi.

Locul era cufundat în tăcere. Numai ecoul slab al unor incantații înăbușite ajungea la ei de undeva dintr-o cameră ascunsă unde preoții erau ocupați cu vreun ritual știut numai de ei și de Zei. Cu excepția tânărului novice care îi întâmpinase la porți, nimeni nu le mai ieși în cale. Kassir însă știa că nu erau singuri. Simțurile sale ascuțite prindeau lucruri pe care ceilalți nu le luau în seamă. Știa că figuri îmbrăcate în robe întunecate îi priveau din alcovuri ascunse. Aveau grijă să nu se arate, observând caravana în tăcere. Kassir se cutremură. Simți mâna lui Tar încleștându-se pe umărul său. Era singurul semn că stăpânul caravanei îi ghicise tulburarea.

Tar îi conduse înainte. Știa exact ce trebuia să se întâmple. Pentru el faptul că nu le ieșise nimeni înainte nu era motiv de îngrijorare. Merseră mai departe, de-a lungul coridoarelor întunecate, luminate din când în când de mici lămpi în formă de soare. Murmurul devenea din ce în ce mai puternic. La un moment dat, Tar o luă la stânga. Kassir îl privi întrebător. Noua lor direcție îi îndepărta de locul de unde se auzea cântecul. În cele din urmă, Tar se opri în fața unei uși joase de lemn. Bătu la ea de trei ori. Nu se auzi niciun răspuns, deși Kassir știa că cineva se mișca înăuntru. Tar nu se arătă neliniștit și bătu din nou.

-Sunt Tar, stăpân al caravanei ce aduce tributurile din miazănoapte, anunță cu o voce limpede care răsuna în coridorul pustiu. Aduc ceea ce este de drept al Zeilor Soarelui și vin cu un Păstor al Luminii. Nu vor Zeii Soarelui să ne primească?

Cel din cameră le spuse scurt să intre. Tar împinse ușa. Camera era mică, cu un tavan jos și rotund. Era luminată numai de două lămpi, una care arăta ca un soare, iar cealaltă cu o lumină mai blândă, albăstruie, sub formă de strop de ploaie. Singurul mobilier era o masă de lemn și un mic scaun fără spătar. Un bărbat se afla la masă. Era bătrân și scorojit. Purta robe întunecate, însă la gât avea un lanț de aur cu un soare.

Kassir nu se putu abține să nu privească uluit acea figură scundă. Acesta trebuia să fie Bushir, Responsabil cu Tributurile pentru Zeii Soarelui. Se spuneau multe despre el, iar zvonurile ajunseră chiar și în satul Pietrelor Roșii. Se zicea că era cel mai bătrân om din deșert. Nimeni nu știa de unde venea. Fusese găsit cu mulți ani în urmă, în pragul Templului Zeilor Soarelui. Preoții l-au luat să îl crească. Era inevitabil ca el să devină un novice. Inteligența și mintea sa iute îi permiseră să înainteze în rang până ajunse să aibă grijă de tributurile destinate Zeilor Soarelui. Oamenii spuneau că numai originea sa incertă îl împiedicase să devină Mare Preot.

-Bine ai venit, Jupâne Tar, spuse Bushir, cu o mică plecăciune. Mă bucur să te văd din nou. Aceasta este a treisprezecea ta traversare a deșertului, nu?

Tar îi întoarse plecăciunea.

-Este într-adevăr a treisprezecea trecere, Preote Bushir. Nu a fost una din cele mai ușoare. Am pierdut o strajă în luptă cu o sirenă de nisip. Am pierdut alții datorită căldurii. Noi cei rămași suntem slăbiți de febră și din lipsă de apă.

-Dar tributurile sunt în siguranță? întrebă Bushir cam nerăbdător.

Tar se încruntă. Nu se așteptase la simpatie de la preoți – nu erau cunoscuți pentru compasiunea lor. Însă acea nepăsare totală față de lucrurile prin care trecuse caravana pentru a aduce tributurile la templu nu îi prea convenea.

-Tributurile sunt în siguranță, preote Bushir, răspunse scurt. La fel este și Jupânul Kassir, viitorul vostru Păstor al Luminii.

Pentru prima dată Bushir se întoarse spre Kassir. Îl privi pe băiat îndoielnic.

-Tu ești un Păstor al Luminii?

Kassir întoarse privirea preotului fără sfială.

-Așa mi s-a zis.

Bushir era cam nemulțumit de acel răspuns îndrăzneț.

-Cred că întâi și întâi va trebui să te învățăm cum să te porți, spuse. Templul Zeilor Soarelui nu e satul tău din deșert. Lucrurile trebuie făcute și spuse într-un anumit fel aici. Acum – ești pregătit să îți oferi serviciile Zeilor Soarelui?

Kassir încercă să își stăpânească iritarea. Nu putea înțelege de ce era atâta pompă. Ce folos avea să-l întrebe dacă era pregătit, când nu putea fi acceptat decât un singur răspuns?

-Sunt gata să fac tot ce îmi cer Zeii Soarelui și locuitorii deșertului.

O privire ciudată apăru pe chipul lui Bushir la auzul acestor vorbe. Nu comentă, însă, ci doar dădu scurt din cap.

-Atunci te voi duce la Marele Preot. Preastrălucitul dorește să te cunoască. Un Păstor al Luminii este mereu binevenit. Sora Rhea va veni cu noi. Tar, tu știi drumul la Încăperea de Întâmpinare. Du-ți oamenii acolo. Vi s-a pregătit un festin.

Tar încuviință, dar nu plecă. Îl bătu pe Kassir pe umăr pentru a atrage atenția băiatului spre el.

-Aici ne spunem bun rămas, flăcăule, anunță.

Kassir se căzni să își ascundă panica la auzul vorbelor.

-Dar ne vom revedea, nu? întrebă șovăielnic. Doar veți sta câtva timp aici să vă odihniți înainte de drumul de întoarcere.

-Așa e, aprobă Tar. Însă vom sta în încăperile pregătite pentru oaspeți iar tu vei sta cu preoții. Nu avem de ce să ne mai întâlnim.

Kassir era gata să protesteze. Nu i se părea corect. Nu voia să își ia rămas bun de la Tar și de la ceilalți din caravană când știa că nu îi va mai vedea vreodată. Lungul drum prin deșert îl legase de ei. Preoții Soarelui nu puteau înțelege ce însemna asta.

Tar îi ghici chinul. Își puse mâinile pe umerii săi și îl scutură ușor.

-Mult noroc, Păstor al Luminii. Zeii Soarelui și Zeițele Ploii să își ocrotească drumurile.

Se dădu la o parte pentru a-i lăsa pe Bushir, Kassir și Rhea să iasă din încăpere. Când trecu pe lângă ceilalți membrii ai caravanei, aceștia se înclinară în fața lui Kassir. El nu știa cum să reacționeze. Nu era prima sa despărțire. Dar era diferită de rămas bunul rece din Pietre Roșii. Înfruntase moartea în deșertul pustiu alături de caravană. Într-un fel, aceștia deveniseră mai apropiați de el decât Rashed și Malna. Ura gândul că trebuia să se despartă de ei.

Copyright Simina Lungu 2022