2. Ziua plecării se arăta plină de zăpușeală. Pe cer nu era niciun nor. Chiar de dimineață pământul ardea sub soarele nemilos. Nu era o zi bună de început o traversare a deșertului. Caravana de Tributuri nu avea, însă, de ales. Trebuiau să ajungă la Templul Zeilor Soarelui într-o lună în zilele Festivalului Soarelui. Dacă jertfele nu erau oferite atunci, Zeii Soarelui le respingeau. Îi aștepta o călătorie lungă și îngrozitoare – dar nu puteau renunța la ea.
În acea dimineața, cei doisprezece membrii ai caravanei îl așteptau pe noul lor tovarăș. În cele din urmă, veni și Kassir, condus de Rashed. Stăpânul caravanei îl privi pe tânărul Păstor al Luminii fără să fie prea impresionat. E drept că nu era decât un copil, și nu un adevărat Păstor al Luminii. Nu fusese instruit încă la Templul Zeilor Soarelui. Asta îl deranja cel mai mult. Nu avea chef să fie responsabil de un băietan cu caș la gură care nu fusese mai mult de o zi distanță de satul său. Astfel de oameni nu aveau ce căuta în adâncul deșertului.
Tar, stăpânul caravanei, era un bărbat de vârstă mijlocie, bine făcut, cu părul lung legat cu o bandă aurie – singurul ornament pe care și-l îngăduia. Fața îi era înnegrită de soare după multele lui drumuri în deșert – era cel mai bătrân stăpân de caravană. Supraviețuise cel mai mult meseriei sale. Chipul și brațele îi erau brăzdate de cicatrici, mărturii ale confruntărilor cu fiarele deșertului. Era un om practic, aproape fără respect față de anumite lucruri. Nu că nu le-ar fi oferit Zeilor stima cuvenită, însă știa că acolo în deșert, te bazai întâi și întâi pe tine însuți. În zilele următoare, Kassir avea să învețe repede că statutul său de Păstor al Luminii nu îl impresiona deloc pe Tar. În caravana sa, numai cuvântul său era lege – toți trebuiau să îl asculte, de la paznicii caravanei, până la purtătorul de tributuri și Păstorul Luminii. Cei care nu ascultau erau pedepsiți. Nimeni nu își putea permite anarhie în timpul trecerii prin deșert.
-Jupâne Tar, Rashed îl întâmpină când el și Kassir ajunseră în acea dimineață la caravană. Ți-l încredințez pe fiul meu, Kassir, viitor slujitor al Zeilor. Să îi slujească cu pricepere...
Tar dădu din cap cu nerăbdare.
-Păstrează astfel de discursuri pentru preoții templului, spuse aspru. Numai pe mine trebuie să mă slujească în caravană. După aceea – nu mai e treaba mea.
Rashed îl privi nesigur pe bărbatul aspru. Nu prea era pregătit să încredințeze viața primului său născut acelui stăpân de caravană. Însă auzise numai lucruri bune despre Tar – lumea zicea că era îndemânatic, iar faptul că mai era viu după atâtea traversări ale deșertului dovedea asta. Era de asemenea obligat să îl aducă pe Kassir viu și nevătămat la Templul Zeilor Soarelui. Iar oricum, Rashed renunțase la dreptul de a fi îngrijorat de fiul său cel mare încă înainte de a se naște acesta.
-Ai grijă să faci ce spune stăpânul caravanei, Kassir, mormăi, bătându-l pe spate. Și mult noroc.
Plecă, îndreptându-se cu pași mari spre sat. Nu privi înapoi. Kassir se uită după el mohorât. Se întoarse spre Tar. Stăpânul caravanei avea o lucire șireată în ochi. Nu spuse însă ce credea despre ultima despărțire dintre tânărul Păstor al Luminii și tatăl acestuia.
Tar îi arătă lui Kassir cămila sa. Băiatul nu mai călărise până atunci. Animalul era mai mic decât celelalte, și cam placid, dar lui tot îi trebui ceva timp să își dea seama cum să se cațere pe el. Nu ceru ajutor. Încercă să o facă singur, conștient de ce ar fi spus ceilalți din caravană dacă mărețul Păstor al Luminii, ales al Zeilor, nu era în stare nici măcar să se urce pe spatele unei cămile.
-Să mă porți cum trebuie, ai înțeles? îi șopti dobitocului. Să n-o iei la goană cu mine în spate.
Cămila îi aruncă o privire disprețuitoare, ca și cum at fi vrut să-i spună s-o lasă să-și facă treaba. Din nou, Kassir simți acea legătură ciudată, așa cum o simțise și cu ursul umbră cu un an în urmă. Mângâie cămila, cerându-și scuze.
-Bine, bine. Îmi pare rău că m-am îndoit de tine. Sunt sigur că știi ce ai de făcut.
Cei din caravană urmăriră interacțiunea dintre Păstorul Luminii și cămilă, fără să spună vreun cuvânt. Mulți erau bine umblați. Mai întâlniseră Păstori ai Luminii și altădată. Știau despre legătura de neînțeles dintre aceștia și animale. Un animal asculta mai degrabă un Păstor al Luminii. Un astfel de talent era folositor în deșert, unde soarele arzător și căldura de nesuportat făceau dobitoacele să fie neascultătoare și încăpățânate.
Caravana de Tributuri se aranjă în șir, cu Tar în fața, iar Kassir și cele două cămile încărcate cu tributurile pentru Zeii Soarelui în mijloc. La semnalul lui Tar, se puseră în mișcare.
Se îndepărtau de sat. Kassir ar fi vrut să se uite înapoi. Însă toate despărțirile sale fuseseră reci. Tatăl său plecase de lângă el fără să privească înapoi, chiar dacă știa că se putea să nu-l mai vadă vreodată. Kassir își ținu privirea înainte. Părăsea persoana care fusese în satul său. Nu mai era Kassir, fiul cel mare al lui Rashed și al Malnei, născut în a doua noapte ploioasă din an. În curând va deveni Kassir, Păstorul Luminii. Era mai bine să privească înainte la noua sa viață, decât înapoi, la traiul pe care îl lăsa în urmă.
3. În primele zile caravana înaintă încet, trecând printr-o adunătură de mici adăposturi, toate aflate în apropiere de Pietre Roșii, oprindu-se în fiecare timp de o zi pentru a aduna tributurile. Pe măsură ce înaintau, adăposturile aveau să devină mai îndepărtate unul de altul, și mai rare. Într-unul din acele sate, Kassir o văzu pe Ruana, o fată pe care o întâlnise deseori împreună cu prietenii săi. Linir pusese ochii pe ea, însă atenția ei fusese numai asupra lui Kassir. Acum însă nici nu se uită la el. Kassir era al Zeilor și nu avea voie să stea prea mult cu muritorii. Însă pe Kassir nu îl deranja prea mult asta. O fi fost Ruana înaltă și mândră și luminoasă, dar el se gândea doar la Lusa – mica și negricioasa Lusa, cu apucăturile ei bizare. Își dădu brusc seama că îi era dor de ea – mai mult decât de ceilalți din sat.
Pe măsură ce zilele treceau, Kassir începea să îi cunoască mai bine pe ceilalți membrii ai caravanei – nu pe toți, căci mulți îl evitau și se țineau la o distanță respectoasă de el, datorită statutului său de Păstor al Luminii. Bineînțeles că Tar nu practica astfel de mofturi. El îl trata pe Kassir la fel cum trata și ceilalți membri ai caravanei. Îi dădea treburi și se aștepta ca acesta să și le îndeplinească. Cine dorea să călătorească cu el, spunea, trebuia să îl asculte, sau să încerce să traverseze deșertul de unul singur. Nu că l-ar fi trimis pe Kassir să meargă singur la templu – ar fi fost împotriva dorințelor Zeilor – însă Kassir tot nu considera că era înțelept să nu îl asculte.
Conducătorul paznicilor caravanei era chiar fiul lui Tar, Batar. Era un bărbat de douăzeci și șapte de ani, înalt și puternic. Semăna mult cu tatăl său, deși nu era așa de aspru. Era și el un conducător bun și, cu toate că îl asculta pe tatăl său când venea vorba de cărările pe care trebuia să le ia și unde să se oprească, numai el își putea îndruma străjile – și o făcea cu măiestrie. Batar avea mai multă răbdare când venea vorba de Kassir. El era cel care își petrecea serile cu băiatul, învățându-l calea deșertului pustiu, cum să facă o tabără și să priponească cămilele sau cum să scoată apă din izvoare ascunse sub pământ.
Mai era și Rhea, purtătoarea tributului. Oamenii de obicei o evitau. Părul său roșiatic, diferit de pletele aurii ale locuitorilor din deșert, îi făceau pe ceilalți să o ocolească. Mulți susțineau că fusese concepută din cine știe ce contopire drăcească. Un demon trebuia să aibă păr ca al ei. Astfel de idei o determinaseră pe mama Rheei să își trimită fiica le Templul Zeițelor Ploii. Aceasta crescu acolo și se dovedi destul de talentată – astfel încât acum i se încredința strângerea de tributuri pentru cele două temple.
Rhea zâmbea doar rareori, chiar și atunci când stăteau seara în jurul focului, povestindu-și întâmplări amuzante pentru a trece vremea. Nu îi plăcea când oamenii nu arătau ceea ce ea numea respectul cuvenit Zeilor și Zeițelor. Era la fel de nemiloasă cu sătenii, cercetând cu ochi de șoim tributurile, neezitând să ceară altceva dacă ceea ce ofereau ei nu i se părea demn de Temple. Pe Kassir îl trata cu un amestec de respect și autoritate. Mereu i se adresa drept Păstor al Luminii, nespunându-i niciodată pe nume. Îi spunea că ei doi aveau o treabă grea, asigurându-se că nimeni nu rătăcea de pe cărarea impusă de Zei. Kassir nu știa cum să o ia.
Dintre toți tovarășii săi de drum, cel mai mult lui Kassir îi plăcea de Run, unul din străjile caravanei. Deși nu era cu mult mai în vârstă decât Kassir, era foarte umblat. Era fiul unui neguțător, iar tatăl său îl luase în multe călătorii. Fusese de două ori în Lumea de Afară. Avea multe de povestit de aceasta, iar Kassir era dornic să asculte – spre dezamăgirea Rheei.
-Astfel de interes în Lumea de Afară e drăcesc, susținea ea.
Câțiva din străjeri schimbară priviri pline de înțeles, apoi se uitară la părul roșu al Rheei, ca și cum ar fi fost gata să spună că nu era ea persoana potrivită pentru a hotărî ce era drăcesc. Era ciudat, însă în ciuda devotamentului ei față de Zei, Rhea își purta părul roșiatic de demon cu mândrie.
-Nu văd ce e rău în a ști mai multe despre ei, spuse Tar. E mereu bine să știi cum merge mintea dușmanului tău.
-Bine spus, jupâne Tar, aprobă Run. Numai că eu nu i-aș numi pe cei din Lumea de Afară dușmani. Sunt și ei oameni ca și noi.
Câțiva dintre ascultători se încruntară. Unii se uitară neliniștiți la Rhea. Aceasta era cuprinsă de mânie.
-Sunt odrasle de demoni, exclamă, din nou ignorând cum întreaga caravană se uita la părul ei roșu. Nu plătesc tributuri Zeilor Soarelui și Zeițelor Ploii. Nu le cunosc numele. Nici măcar nu știu că Zeii noștri există.
-E drept că nu cunosc calea adevărată, recunoscu Run, însă neștiința nu îi face răi.
-Vrei să spui, deci, începu Rhea cu răceală, că Zeii i-au abandonat pe nedrept? Că nu au meritat să fie părăsiți?
Run dădu din umeri.
-Las astfel de discuții pe seama preoților.
Tonul său arăta că ar fi vrut ca Rhea să îi urmeze exemplu.
La două zile după confruntarea cu Rhea, Run îi povesti lui Kassir despre Cetatea de Marmură Albă.
Rhea nu era acolo. Începuse să își petreacă serile singură, vrând să arate că nu dorea să fie în preajma unor asemenea necredincioși. Uneori îi cerea lui Kassir să i se alăture. De obicei, el refuza politicos. Atunci ea se încrunta clătinând din cap, ca și cum el ar fi încălcat un legământ prin refuzul său.
Era o seară plăcută și răcoroasă, după căldura înăbușitoare din timpul zilei. Stelele străluceau pe cerul tăcut. Erau toți adunați în jurul unui mic foc, ascultând una din poveștile lui Run despre Lumea de Afară.
-Eu n-am văzut cetatea, spuse Run. N-am ajuns mai departe de Cetatea Neguțătorilor unde negustorii sunt foarte respectați și majoritatea oamenilor au pielea întunecată – și părul la fel. Acolo am auzit poveștile, căci Cetatea Neguțătorilor și Cetatea de Marmură Albă au legături puternice.
-Ce este Cetatea de Marmură Albă? vru să știe Batar. Eu n-am auzit de ea decât de la preoți care îi blestemau numele.
-Și mie mi s-au spus astfel de lucruri, răspunse Run. Preoții ne-au avertizat să nu mergem acolo. Au spus că dacă ne găsim într-o asemenea fortăreață a întunericului, atunci Zeii cu siguranță ne vor abandona. Nu că am fi fost în pericol să ne apropiem de ea. Cetatea de Marmură Albă e departe la miazănoapte. Nici cu unul din cei mai iuți cai nu am putea ajunge la ea și înapoi în deșert înainte să se scurgă perioada în care avem voie să fin departe de casă. Păcat, spun eu. Un neguțător ar câștiga aur nu glumă într-un astfel de loc.
-Dacă te-ar auzi Rhea, ți-ar spune ea câte ceva despre lăcomia ta, făcu Kassir amuzat. Mai ales că e împotriva decretelor preoților.
Run îi făcu cu ochiul.
-N-o să-i spunem atunci. Cetatea de Marmură Albă, deci – am auzit mulți vorbind de ea. Vorbeau ca și cum ar fi fost minunea lumii din miazănoapte. Povesteau despre o fortăreață puternică, ce putea rezista oricărui atac. Spuneau că nimeni nu putea cuceri Cetatea de Marmură Albă. Nici măcar nu putea intra în ea cu gânduri rele. Vrăjile care o păzesc sunt puternice.
-Nu prea îmi place ce aud, făcu Tar încruntat. Dacă ăștia s-ar hotărî să devină cuceritori, oricine le stă în cale va avea vreme grea, nu glumă.
-N-avea grijă, îl liniști Run. Or fi multe lucruri, dar nu și cuceritori. Le place învățătura și arta. Cântă pe străzi și făuresc lucruri frumoase. Și cumpără lucruri frumoase – de aia spuneam că ne-ar ajuta comerțul cu ei. Însă asta nu e tot ce am auzit despre Cetatea de Marmură Albă. Nu, cel mai interesant lucru este despre loc în sine. Se spune că e măreață, mai frumoasă decât îți poți imagina. Poți călători o viață întreagă, și tot nu vei da de ceva asemenea ei. Nu sunt ziduri mai albe, clădiri mai elegante, construcții mai minunate. Este un cântec, se spune, cel ce a adus viață lumii. În miazănoapte oamenii cred că lumea a începu cu Cetatea de Marmură Albă, și că atât timp cât cetatea e în picioare, lumea va fi în siguranță.
Peste tabără se lăsă o tăcere stânjenită. Cuvintele lui Run erau frumoase, însă îi nelinișteau pe cei din caravană. Nu se cădea să te minunezi așa când vorbeai de Lumea de Afară, nici să le repeți credințele pline de blasfemie.
-Prostii, spuse o strajă. Toți știu că lumea a fost creată de către Zeii Soarelui, ca un dar pentru surorile și soțiile lor, Zeițele Ploii. Astfel de vorbe cu cântece și cetăți sunt numai cuvintele unor păgâni care nu cunosc adevărul.
-Poate că da, aprobă Run. Totuși, aș vrea să văd cetatea, măcar ca să îmi dau seama dacă e la fel de măreață cum o descrie lumea.
-Eu unul nu aș da prea multă atenție poveștilor unor călători, făcu Batar scurt. Exagerează mereu.
Însă în acea noapte, visele lui Kassir îl duseră într-o cetate cu ziduri albe – aproape argintii în lumina lunii. Se plimba pe străzi pietruite, trecând pe lângă clădiri înalte. Imaginile erau neclare, schimbându-se și dispărând, însă îl umplură de un dor nespus. Când se trezi, singurul lucru cu care rămase era convingerea că Cetatea de Marmură Albă își întindea brațele de dincolo de deșert, chemându-l pe nume.
Copyright Simina Lungu 2022
Comments