Partea 4 Spre Templul Zeilor Soarelui
1. Zilele treceau una după alta. Anul înainta. Se apropia vremea plecării. Oamenii deja îl priveau diferit pe Kassir. Acesta nu îi putea învinovăți. În curând nu avea să le mai aparțină – dacă le aparținuse vreodată. În acele luni, prietenii săi deveniră din ce în ce mai distanți. Kassir știa că Linir cel puțin avea să fie bucuros să scape de el – ca și ceilalți, poate în afară de fratele său. Se simțea cam singur și era înspăimântat că singurătatea avea să crească pe viitor. De multe ori era gata să îl ia deoparte pe Linir, și să îi spună cât de mult regreta circumstanțele care îi împiedicaseră să se bucure de prietenia lor. Însă nu avea curajul pentru astfel de confruntări.
Cu două zile înainte de plecarea lui Kassir, satul dădu o petrecere în cinstea sa. Pietre Roșii era una din cele mai mici așezări din acea zonă. Nu se întâmplase nimic deosebit pe acolo înainte de Kassir. Voiau să arate cât de mândrii erau că cineva de acolo era alesul Zeilor și Zeițelor. Nu era ceva ce se întâmpla în fiecare zi.
Sărbătoarea fu una pe cinste. Era multă mâncare, chiar dacă sătenii nu erau așa de înstăriți. Era carne proaspătă și turte cu miere și bere, ba chiar și vin roșu, adus din Lumea de Afară. Puțină marfă de acolo ajungea la ei, iar ce primeau era destul de scump. Nu era ceva de irosit.
-Însă nu putem da decât ce e mai bun pentru Păstorul nostru al Luminii, comentă Linir.
De data asta nu era sarcastic sau supărat. Petrecerea îl îmbunase.
-Asta-i operă de artă, nu glumă, adăugă arătând spre vin.
-Atunci poate ar trebui să te faci negustor, îl sfătui Lusa. Și să pornești la drum în Lumea de Afară. Acolo găsești așa ceva din plin.
Linir clătină din cap.
-Nu-i de mine. N-am chef să rămân acolo din greșeală. Dacă îmi ia prea mult să mă întorc în deșert? Atunci nu m-aș mai putea întoarce acasă deloc. Mi-aș petrece zilele în acel loc abandonat de Zei. Cine ar vrea așa ceva?
Majoritatea celorlalți fură de acord cu Linir. Kassir nu spuse nimic. Se gândi la Lumea de Afară. Preoții spuneau că ținuturile de acolo erau uitate de Zeii Soarelui și de Zeițele Ploii. Nu era niciun deșert, însă oamenii care locuiau acolo erau marionete ale demonilor și ale altor dușmani ai Zeilor Deșertului. Se întrebă cum trăiau ei. Existau foști locuitori ai deșertului care se aflau acum în Lumea de Afară. Cei care plecau să facă negoț trebuiau să se întoarcă într-un anumit număr de zile, fixat de preoți. Altfel, protecția Zeilor scădea, iar ei aveau să cadă cu totul în întunecimea acelor pământuri. Nu mai aveau voie să se întoarcă atunci. Gândul era atât de îngrozitor încât îl paraliza.
Dar el nu avea niciun motiv să meargă în Lumea de Afară. Era Păstor al Luminii, iar domeniul său avea să fie în deșert. Însă asta însemna și că nu avea să știe niciodată cum arăta acel loc – dacă era într-adevăr așa cum îl descriau alții.
Fratele său, Bidar, îl bătu pe umăr.
-Nu se cade ca oaspetele de seamă să fie mohorât, îi spuse apăsat, turnându-i mai mult vin.
Kassir acceptă bucuros. Curând uită cu totul de Lumea de Afară.
Noaptea fu una veselă. Ziua care urmă se arătă cu totul diferită. Kassir se trezi târziu, când soarele era deja sus pe cer, cu capul apăsat de prea multă mâncare și băutură. Icni și era gata sa-și pună perna peste cap pentru a mai dormi un pic. Își aminti însă ce însemna ziua de azi. Deschise iute ochii. Se sculă și se îmbrăcă repede, apoi se îndreptă spre cealaltă cameră. Mama sa era acolo, frământând aluat pentru pâine.
-Tatăl tău s-a dus să întâmpine caravana, Malna îi spuse scurt. Aproape au ajuns.
-Cam tot satul o să fie acolo, remarcă Kassir.
Caravana cu Tributuri ajungea în fiecare an în satul lor, în drum spre Templul Zeilor Soarelui din inima deșertului. Strângeau bunurile pe care sătenii trebuiau să le dea Zeilor Soarelui, apoi se odihneau timp de o zi, continuându-și drumul în dimineața următoare. Sosirea caravanei era un moment important în sate, dat fiind că aveau ocazia să vadă chipuri noi. Sătenii întâmpinau străinii cu brațele deschise. Kassir văzuse multe astfel de caravane, dar nu și-i putea aminti pe Malna și pe Rashed luând vreodată parte la întâmpinarea lor. Cu siguranță știuseră că una din ele îl va purta departe de ei pe întâiul lor născut.
-Te-aș fi trezit să mergi cu el, continuă Malna pe același ton lipsit de emoție. Dar mi-am adus aminte că vei petrece destul timp cu ei. E drum lung până la Templul Zeilor Soarelui. În curând o să te saturi de ei.
Kassir ezită. Cuvintele mamei sale sunau nepăsătoare, ca și cum pentru ea nu însemna nimic că fiul ei cel mare pleca în curând, și că cel mai probabil nu avea să îl mai vadă vreodată. Dar el știa mai bine. Se întrebă ce să îi spună, dar își dădu seama că nu existau cuvintele care să îi aducă alinare. Mai bine o lăsa pe Malna să păstreze demnitatea de care ținea cu atâta înverșunare. Se așeză să mănânce masa ușoară pregătită de Malna. Aceasta continuă cu treburile ei, ca și cum el nu ar fi fost acolo.
-Știi, Kassir vorbi brusc, fără să mai poată suporta, e drept că plec poate pentru totdeauna, dar asta nu înseamnă că voi uita acest sat, sau oamenii de aici ce m-au ajutat să cresc. Voi fi cum sunt datorită ție, mamă, nu numai datorită Zeilor.
Malna încetini, însă nu se opri din treabă. Când o privi mai cu atenție, Kassir observă că mâinile îi tremurau.
-Aș vrea să te bucuri pentru mine, continuă. Am fost ales să săvârșesc fapte nemaipomenite. Mi-ar fi ușor dacă ai fi mândră de mine.
Malna ridică ochii. Era ceva sălbatic în privirea ei.
-Sunt mândră, spuse. Dar aș fi fost și mai mândră dacă ai fi crescut așa numai datorită mie, nu și a Zeilor. Ce drept au avut să se amestece în ce e al meu?
-Sunt Zei. Ne dau viață în deșert – e corect să ne ceară ceva în schimb.
-Pare corect numai până nu cer ceva ce ar trebui să fie numai al tău.
Nu prea mai vorbiră după aceea. Malna continuă să coacă pâine fără să se uite la Kassir. Atunci Kassir își dădu seama că, deși sperase ca Malna să îl trimită la drum cu binecuvântarea ei, acest lucru nu avea să se întâmple. Simțea prea multă amărăciune pentru că Zeii Deșertului îl luau de lângă ea – și nu avea de gând să o ascundă.
Afară, soarele era fierbinte și strălucitor. Kassir plecă în căutarea lui Linir. Nu îl găsi acasă. Sora acestuia bâigui câteva cuvinte când Kassir întrebă unde e. Probabil Linir îl evita. Și ceilalți prieteni ai săi erau de negăsit. O fi fost plecați cu treburi, sau se săturaseră de Kassir. Rashed era încă cu stăpânul caravanei.
Tot căutând pe cineva cu care să vorbească, picioarele sale îl purtară până la micul templu. Înăuntru domnea întunericul și tăcerea. Preotul nu era acolo. El era cel care oferea tributul satului celor din caravană. Kassir își spuse că măcar avea să stea puțin acolo în liniște. Auzul lui fin prinse un foșnet vag. Nu mai era singur. La început crezu că era doar un șoarece rătăcit, dar apoi auzi răsuflarea cuiva. O teamă bruscă îl cuprinse, deși știa că nu avea de ce să îi fie frică.
-Cine-i acolo? întrebă cu voce tremurândă.
-Eu sunt, spuse o voce cunoscută. Cine altcineva să fie aici într-o astfel de zi?
Lusa apăru din umbre. Kassir se simți stânjenit. Lusa îl tratase cu răceală după ritualul de inițiere. Însă Kassir tânjea după tovărășia cuiva, iar Lusa se arăta dornică să i-o ofere. Se așeză pe scaun lângă el.
-Probabil că-ți vei petrece de acum încolo timpul în temple mai mari și mai impresionante decât aceasta.
Kassir nu răspunse. De fapt, nu știa ce va face când intra în slujba Zeilor. Era sigur că nici Lusa nu știa. Aceasta se foi lângă el.
-Cred că e totul înspăimântător, nu?
Kassir ezită. O parte din el – cea care îl făcuse să se țină deoparte de prietenii săi pe tot parcursul acelui an – ar fi negat cu desăvârșire. Însă pleca din sat în ziua următoare și majoritatea oamenilor se comportau ca și cum nici nu ar fi fost acolo.
-Sunt cam copleșit, recunoscu. Nu știu unde voi fi mâine sau cât timp ne va lua să ajungem la Templul Zeilor Soarelui, sau dacă mă voi mai întoarce vreodată prin aceste părți. Iar trecerea prin deșert e plină de primejdii. Poate nici nu vom ajunge la templu.
-Mulți din caravană nu vor ajunge, dar tu nu vei fi printre ei, îi spuse Lusa aspru. Trebuie să ajungi la Templul Zeilor Soarelui cu orice preț – ca și tributurile de la săteni. Chiar dacă nu rămâne decât un singur membru al caravanei în viață, trebuie să facă tot posibilul ca atât tu cât și tributurile să ajungă în siguranță la Templu. Ceilalți din caravană pot fi pierduți – dar tu nu.
Lui Kassir nu i se părea corect. Se temea de călătoria ce urma, însă nu voia ca alții să moară pentru el. Se gândi că ar fi trebuit să fie invers – doar el era cel cu puterile. Lusa îi observă stânjeneala. Suspină.
-Mă tem că vor fi multe lucruri care nu-ți vor place de acum înainte. Nu multă lume vorbește despre asta, deoarece nu e permis. Dar din când în când, mai aud ceva de la unchiul meu preotul. Nu tot ce vei face va fi plăcut, Kassir.
-Dar voi fi în slujba Zeilor, atrase el atenția. Deci nu va conta dacă va fi sau nu plăcut.
Lusa era gata să mai spună ceva. Se răzgândi însă, și dădu din umeri.
-Ai dreptate, desigur, spuse, ridicându-se. Mult noroc în călătoria ta prin deșert – și în tot ce va veni după.
Se îndepărtă hotărâtă. Kassir nu văzu vreun rost să o cheme înapoi. Despărțirea fu rece, și nu știa de ce îl deranja așa de mult. Până atunci nu îi păsase de nimic din ce făcea Lusa. De această dată, însă, ar fi vrut să se poarte diferit. Măcar dacă i-ar fi spus că îi părea rău că pleacă...
Copyright Simina Lungu 2022
Comments