Povestea cautatorului de poteci saptamana 5

PARTEA 3 INIȚIEREA

1. Anii trecură. Anotimpurile se schimbară. Timpul se scurgea iute, fără să îi pese de cei care ar fi dorit să mai încetinească un pic. Rashed privea cum Kassir creștea, iar inițierea se apropia, inevitabilă. În curând, familia sa avea să îl piardă.

Cu trecerea anilor, o schimbare se abătu asupra Malnei. După plecarea lui Ranar, când Rashed îi mărturisi destinul lui Kassir, aceasta se arătă mâhnită. Protestase mult timp – în spatele ușilor închise, unde numai Rashed o putea auzi – că nu avea să renunțe la întâiul ei născut, indiferent de cât de mult îi cereau alții să o facă. Însă, cu timpul, începuse să vadă lucrurile diferit. Nu că i s-ar fi risipit indignarea. Începu totuși să își dea seama că nu avea ce să facă. Și nu era vorba numai de ea și de Kassir. Mai avea alți doi copii. Dacă voia să îi țină, trebuia să nu mai lupte pentru Kassir. Trebuia să renunțe la fiul ei mai mare, pentru a feri restul familiei de ochii Preoților.

Kassir observă cum mama sa se distanța de el – dar, în acele clipe, avea alte griji. Inițierea sa se apropia. Se temea de inevitabilul eveniment și avea multe coșmaruri – atunci când reușea să adoarmă.

Toți locuitorii deșertului treceau prin ritualul de inițiere la vârsta de cincisprezece ani. Aveau diferite sarcini de îndeplinit. Erau practice și necesare pentru a supraviețui în condițiile precare din Deșert. Dar în același timp provocau multă panică celor pe cale să le îndeplinească. Nimeni nu eșuase vreodată, însă posibilitatea de a nu le trece exista. Dacă nu treceai ritualul de inițiere, erai expulzat în ținuturile din afara deșertului, unde Zeii Soarelui și Zeițele Ploii nu aveau nicio putere și unde, se spunea, demonii se plimbau fără grijă printre oamenii duși pe cărări greșite.

Kassir se temea că nu avea să treacă de inițierea sa. Da, avea puteri și puteau să fie în avantajul său. Dar dacă exact atunci aveau să îl abandoneze? Dacă la nașterea sa se petrecuseră lucruri întunecate, oare acele forțe nu l-ar fi vrut undeva unde influența Zeilor Soarelui și a Zeițelor Ploilor nu avea cum să îl ajungă? Poate ce nu era menit să trăiască în deșert. În ciuda vechiului lor conflict, Kassir se gândi să îi mărturisească lui Linir temerile sale în ajunul ritualului de inițiere.

Linir trecuse de inițierea sa cu patru ani în urmă. Era acum un adevărat locuitor al deșertului și își începuse ucenicia cu tâmplarul satului. Avea să fie el însuși un lucrător bun, într-o zi. Spunea la toți care doreau să îl asculte – și la mulți care se săturaseră de el – că el unul nu se temuse niciodată de ritualul de inițiere. Spunea că sarcinile erau mereu logice, lucruri pe care fiecare locuitor al deșertului trebuia să le știe deja. Urmărirea, vânătoarea, găsirea vitelor rătăcite – toate acestea puteau fi destul de ușoare. La urma urmei, toată lumea trecea de acele încercări. Amenințările cu exilul erau numai ca să îi facă să fie motivați. Îi repetă toate aceste lucruri lui Kassir.

-Deci nu ești îngrijorat? insistă Kassir.

Linir dădu din umeri.

-Nu prea ne-ai dat motive să ne îngrijorăm. Ești destul de bun la tot ce faci – uneori mai bun decât ne-am aștepta. De exemplu la trasul cu arcul. Te-am văzut câștigând în fața unor arcași experimentați – deși cum o faci, chiar nu înțeleg.

-Eu sunt îngrijorat. M-am tot gândit, și mă întreb dacă de fapt nu sunt menit să părăsesc deșertul.

Se opri. Era prima oară când pomenea de acel lucru de care se temeau toți. Era chiar puțin mirat că îndrăznise să i-o mărturisească chiar lui Linir. Însă, dacă aceasta avea să fie ultima sa noapte în deșert, dorea ca vrajba dintre el și Linir din acea zi când văzuse vulturul roșu să fie ștearsă.

-Ai puteri stranii, insistă Linir cu încăpățânare. Tot satul o știe, de fapt, sunt sigur că vestea a ajuns și în alte așezări. Și bineînțeles că toată lumea se așteaptă să te folosești de ele mâine. Nimeni nu se îndoiește de asta, și nimeni nu te va învinovăți.

Kassir se simți cam dezamăgit. Îi oferea lui Linir posibilitatea de a-i spune pe șleau dacă îl considera sau nu un blestem și un dușman al satului. Însă tovarășul său de joacă refuza să se folosească de ea – chiar dacă știa că mai aveau doar puțin timp împreună.

-Mă tem că mi se va întâmpla ceva mâine, încercă încă o dată. Mi-e teamă că cine sunt acum nu va mai exista.

-Exagerezi! pufni Linir. Parcă ai fi Lusa. Eu unul nu văd de ce te-ai teme. Ai puteri. Ai și recunoscut-o. Ești mai bun decât noi toți și sunt sigur că și tu ești convins de asta. Așa că folosește-te de puterile alea ale tale mâine. Eu le-aș folosi. Le-aș folosi cu orice ocazie.

Plecă. Kassir se uită după el, bulversat. Crezuse că Linir și restul prietenilor săi se temeau de el, considerându-l blestemat și o odraslă a demonilor. Poate chiar așa și credeau, dar asta nu era totul. Linir era invidios. Ar fi vrut să aibă el acele puteri. Kassir nu știa dacă asta îi aducea alinare – sau dacă nu cumva îl făcea să se simtă și mai rău.

2. A doua zi dimineață cerul era înnorat. Era în plină vară și nu plouase încă în acel an. Mulți spuneau că ploaia avea să cadă chiar în acea zi. Kassir fu trezit de Malna. Și Rashed era în casă – ca și ceilalți doi copii – însă niciunul din ei nu îi dădu vreo atenție. Numai mama putea interacționa cu unul gata să înceapă ritualul de inițiere – ea și preotul satului. Micul dejun fu o masă săracă -doar o bucată de pâine și o cană de lapte. Inițiații nu aveau voie să mănânce mai mult înainte de sfârșitul ritualului.

Malna rămase tăcută în timpul mesei. Din când în când se uită la Kassir ca și cum ar fi vrut să îi spună ceva. Nu i se adresă, însă. După ce mâncă, Kassir se ridică de la masă. Malna rămase locului. Kassir știa că acestea erau regulile. Trebuia să se îndrepte singur spre micul templu de la capătul de miazăzi al satului. Malna nu putea să îl urmeze. Lui Kassir îi părea rău. Ar fi vrut ca aceasta să vină cu el. Era un gând rușinos venit de la cineva care avea să fie declarat un bărbat în toată firea în curând. Dar Kassir nu se putea abține.

-Ne vedem când mă întorc, spuse la despărțire.

Malna nu îi răspunse. Privirea spunea că ea deja îl pierduse pe Kassir.

Băiatul o luă pe străzile pustii ale așezării în drum spre templu. Era foarte devreme și numai puțină lume se trezise. Cei ce treceau pe lângă el nu îl priveau. Copiii gata să înceapă ritualul de inițiere se aflau într-o stare stranie, neaparținând întru totul acelei lumi. Nu mulți aveau voie să îi privească prea de aproape.

Clădirea singuratică care adăpostea templul se afla la capătul satului. Deși era mică în comparație cu alte temple, era totuși cea mai înaltă construcție din așezare. Kassir intră înăuntru. Pașii îi răsunau pe coridorul pustiu. Numai preotul avea dreptul să se afle în templu în timpul ritualului de inițiere. Însă locul era doar rareori plin – în afară de zilele de sărbătoare. Deși Zeii Soarelui și Zeițele Ploii își aveau templele lor separate și preoții lor proprii, acționând în cele mai multe cazuri separat, în așezările mici templul era dedicat amândurora. Preotul slujea și pe Zei și pe Zeițe.

Kassir se opri în fața ușii de lemn. Camera era încuiată în afara zilelor de inițiere. Ezită. Știa că preotul îl aștepta acolo să îi dea instrucțiunile pentru sarcina pregătită pentru el. Dar nu îi venea să intre. Se întrebă ce s-ar întâmpla dacă ar fi plecat de acolo. Nimeni nu mai făcuse așa ceva până atunci. Satul ar fi fost scandalizat. Dar, la urma urmei, era vorba de Kassir, deci nu ar fi fost ceva nou.

Încercă să se adune. Nu putea să aibă astfel de gânduri. Dacă pleca, cu siguranță ar fi fost alungat din deșert. Dacă rămânea, ar fi avut o șansă să biruiască. Puse mâna pe clanță și deschise ușa. Scârțâi, ca și cum nu ar fi fost deschisă des. Kassir se opri în prag.

-Intră. îi ceru o voce din cameră. Închide ușa în urma ta.

Kassir făcu întocmai. Fu scufundat în întuneric deplin. Camera nu avea ferestre, părând mai mult o peșteră decât o odaie de om. Era răcoroasă. Zăpușeala de afară lipsea cu totul. Deși era întuneric, Kassir putea vedea destul de bine. Înainte de ritualul de inițiere, tinerii locuitori ai deșertului nu aveau voie să îl privească pe preotul satului. Când își îndeplineau sarcina, se întorceau în acea cameră, atunci luminată cu multe lumânări. Preotul îi întâmpina ca pe egali. Kassir putea acum vedea silueta preotului. Acesta stătea cu spatele la el.

-De ce ești aici? întrebă preotul.

Întrebarea făcea parte din ritual și Kassir știa deja cum trebuia să răspundă.

-Sunt aici să cer locul care este al meu pe drept între locuitorii deșertului, replică.

-Este într-adevăr un loc între locuitorii deșertului, însă numai Zeii și Zeițele pot hotărî dacă îți aparține ție.

-Ce trebuie să fac pentru a-i convinge că acela e locul meu?

Așteptă răspunsul preotului cu sufletul la gură. Sosise clipa de care se temuse de atâta timp.

-În deșert este ceva întunecat, îl informă preotul. O făptură ascunsă în peșteri răcoroase. Iese noaptea și atacă așezările învecinate, furându-le dobitoacele. Nimeni nu a reușit să își dea seama ce e. Ai o noapte la dispoziție să o vânezi. Asigură-te că nu ne mai poate face rău. Întoarce-te mâine seară și spune-mi cum te-ai descurcat.

Kassir înghiți în sec. Era o sarcină dificilă – și mai periculoasă decât erau de obicei ritualurile de inițiere.

-Voi îndeplini misiunea trimisă mie de către Zei, spuse cu greutate. Mă voi întoarce mâine seară să cer din nou un loc între locuitorii deșertului.

Copyright Simina Lungu 2022