4. Pentru Kassir, lumea se oprise. Greutatea ursului umbră îl sufoca, însă nu avea puterea să îl dea la o parte. Gândurile îi erau împrăștiate și nu se putea concentra asupra unui lucru prea mult timp. De-abia mai înțelegea ce căuta acolo și ce i se întâmplase. Nici nu mai știa cine era.
Nu avu idee cât timp zăcu tremurând în răcoarea nopții din deșert.
Primul lucru de care fu din nou conștient era ploaia. Stropi reci îi loveau față. Apa îl mai învioră. Încetul cu încetul mintea i se mai limpezi. Știa din nou cine era - și cine devenise. Trecuse de ritul de inițiere. Era acum unul din locuitorii deșertului. Zeii îl aleseră și nimeni nu mai putea contesta locul său - în ciuda puterilor sale și a faptului că se născuse în a doua noapte ploioasă din an.
Ploaia continua să cadă și fulgerele brăzdau cerul deasupra sa. Era ca o altă dovadă că ieșise biruitor. La urma urmei, aparținea ploii. Aceasta fusese acolo când se născuse. Cum să nu fie din nou acolo, când se năștea a doua oară, devenind un adevărat locuitor al deșertului?
Încercă să se miște. Îl durea tot trupul. Se întrebă temător dacă nu cumva ursul nu-l rănise grav când căzuse peste el. Se căzni să ridice leșul greu. Era o muncă chinuitoare, iar când în sfârșit reuși, era și mai ostenit. După ce dădu la o parte trupul ursului umbră, se ridică, clătinându-se. Durerea îi brăzda tot corpul însă era sigur că nu era nimic prea grav. Măcar putea sta în picioare. Nu credea că își rupsese vreun os. Și oricum, supraviețuise. Ieșise biruitor.
Privi trupul animalului. Fusese o fiară splendidă. Acum nu mai arăta ca un duh rău, dacă fusese asta vreodată. Știa că nu avusese de ales. Chiar dacă nu ar fi fost vorba de ritul său de inițiere, ursul ar fi provocat multe pagube satelor din deșert...Însă Kassir nu putea simți nicio bucurie după fapta sa. Își amintea limpede acel moment când se priviseră în ochi. Kassir avea impresia că fiara îl recunoscuse cumva, că îi atinse mintea. Și, deși ursul umbră atacase primul, până la urmă, Kassir nu putea scăpa de gândul că trădase un legământ sacru.
Se scutură cu furie. Pesemne se lovise la cap dacă acum simțea regret. De ce să se simtă vinovat? Ar fi trebuit să se bucure. Ar fi trebuit să sărbătorească. Lucrul de care se temuse atât de mult luase sfârșit. Iar el nu eșuase.
Mâine se va duce la preot să anunțe victoria sa. Însă oamenii aveau să știe deja. A doua zi dimineață, păstorii aveau să descopere trupul ursului umbră, iar vestea se va răspândi în tot satul. Iar cei care știau despre ritualul de inițiere își vor da seama că era lucrătura lui Kassir. Spera ca primul păstor care descoperea ursul umbră să fie Rashed. Poate că tatăl său avea să mândru atunci. Poate nu va mai fi așa de rece.
Însă Kassir nu putea rămâne să îi aștepte pe păstori. Trebuia să plece. Nu putea fi văzut de cei din sat. Nu înainte să vorbească cu preotul a doua zi.
Mai era mult până dimineața. Ploua acum sănătos. Kassir tremura. Îi era frig și era cu totul sleit de puteri. Nu voia decât să se adăpostească undeva și să doarmă până a doua zi. Își croi înapoi drumul spre ascunzătoare. Se întinse și închise ochii. Îi trecu însă ceva timp până reuși să își potolească gândurile. Ziua ce trecuse îi copleșea mintea, alungându-i somnul. În cele din urmă, sunetul ploii îl trimise pe tărâmul viselor. Gândi că era potrivit ca acesta să îi fie cântecul de leagăn.
5. Când Kassir se trezi a doua zi dimineață cerul era încă cenușiu, însă ploaia se oprise. În aer se simțea acea prospețime pe care o cunoștea așa de bine, deși de obicei o simțea numai o dată pe an. Dimineața era răcoroasă, iar zăpușeala de dinainte dispăruse. Se întrebă în treacăt cum ar fi în Lumea de Afară, unde ploua mai des de o dată pe an și vara nu ținea tot timpul. Scutură din cap pentru a alunga gândul. Nu era bine să cugeți prea mult la Lumea de Afară.
Kassir adulmecă aerul proaspăt. Îl cuprinse o fericire inexplicabilă. Zâmbi larg. De-abia aștepta să îi vadă pe toți – pe Linir și pe Lusa și pe preot, atunci când aflau că trecuse de ritualul de inițiere, mai ales cu o sarcină atât de dificilă.
Era încă devreme. Se duse la râu să se scalde, apoi se întoarse în coliba sa. Era înțepenit după lupta cu ursul umbră și începea să se simtă înfometat. Nu mâncase din dimineața trecută și încă nu avea voie să își întrerupă postul înainte de a se duce la preot să își anunțe victoria. Petrecu restul dimineții întins în colibă. Gânduri îi tot alergau prin minte. Se întrebă dacă sătenii găsiseră deja trupul ursului umbră și dacă făcură legătura cu misiunea lui Kassir. Erau oare îngrijorați de el? La urma urmei, un urs umbră nu era chiar ușor de înfrânt.
După amiaza se îndreptă spre templu. Satul era ciudat de tăcut. Puținii oameni pe care îi întâlni se prefăcură că nu îl văd, trecând pe lângă el cu ochii în altă parte. La urma urmei, nu știau încă dacă era unul din ei. Nu știau dacă se ducea să declare o victorie sau o înfrângere.
Ajunse la micul templu. De data aceasta nu ezită să intre și se îndreptă direct spre mica cameră unde știa că îl aștepta preotul. Intră. Preotul stătea ca și prima dată, cu spatele la el la celălalt capăt al camerei. Băiatul putea vedea cât de încordat era acesta. Se îngrijoră și el.
-Ți-am mai zis că locul tău în deșert depinde de Zei, începu preotul. Ce ai de spus?
-Noaptea trecută, Zeii mi-au trimis un urs umbră, răspunse Kassir, urmărindu-l pe preot cu grijă, pentru a-i prinde reacția la acea veste. M-am luptat cu el și l-am ucis. Stârvul său zace la capătul satului. Această faptă nu mă face să fiu un locuitor al deșertului? Ce altceva să mai fac ca să fiu vrednic?
Preotul ezită. Pentru o clipă plină de spaimă, Kassir se temu că avea să ceară o altă sarcină imposibilă. Nu fusese oare totul prea ușor pentru el, dat fiind circumstanțele nașterii sale și puterile pe care le avea?
-Te-ai descurcat bine, îi spuse preotul în cele din urmă. Și meriți un loc în deșert. Dar mă tem că nu va fi în acest sat. De fapt, va trebui să părăsești satul în anul următor.
Cuvintele sunară ca niște clopote de înmormântare. Kassir se dădu înapoi, ca și cum ar fi primit o lovitură. Se holbă la preot lipsit de cuvinte. Dacă procedase bine, de ce era trimis în exil? Picioarele i se înmuiară. Preotul se întoarse în sfârșit spre el. Îl privi cu tristețe.
-Îmi pare rău, spuse cu milă. Este ceva ce nu știi. N-am putut să-ți spunem până acuma, căci nu erai unul din noi. A sosit acum clipa să afli adevăratul tău scop în viață.
Inima lui Kassir bătea să îi spargă pieptul. Avea deci un scop? Toată viața crezuse că ce se întâmplase cu el nu fusese decât ceva arbitrar. Acum afla că puterile lui făceau parte dintr-un plan. Nu știa dacă îl făcea să se simtă mai bine – de fapt, gândul îl înspăimânta și mai mult. Preotul nu păru să îi observe neliniștea. Se apropie încet de băiat, până când se afla față în față cu acesta.
-Adevărul este, Kassir, că niciodată nu ai aparținut acestui sat. Într-un fel nu aparții nici locuitorii deșertului. Ai un scop mai măreț. Aparții Zeilor. Ei ți-au dat daruri, Kassir. Vederea și auzul tău, și celelalte simțuri stranii de care încă nu știi, acestea ți-au fost date în dar de Zeii Soarelui și Zeițele Ploii. Ești un Păstor al Luminii.
6. După discuția cu preotul, Kassir putea în sfârșit să se întoarcă acasă – sau, mai bine zis, la casa familiei sale, dat fiind că nu avea să fie și a lui decât pentru scurtă vreme. Era amețit după tot ce aflase. Era un Păstor al Luminii, binecuvântat de Zei, doar că acele binecuvântări veneau cu un preț. Trebuia să își dedice viața Zeilor Soarelui și Zeițelor Ploii, în semn de recunoștință pentru darurile primite de la ei. O parte din el – o voce mică și răutăcioasă ce nu putea fi oprită – îi spunea că nu avea de ce să se simtă recunoscător. Ce făcuseră acele daruri pentru el? Din cauza lui era izolat, ele atraseră teama semenilor săi și invidia prietenului său cel mai bun. Îl lăsaseră singur, ca și cum ar fi fost un vagabond din Lumea de Afară. Ce recunoștință să arate?
O altă parte din el îi spunea însă că mai bine ar profita de situație. Trecuse vremea când el era privit cu suspiciune și neîncredere. În curând, toți sătenii vor ști că greșiseră. Kassir nu era blestemat. Kassir era alesul Zeilor. Atitudinea lor fața de el avea să se schimbe imediat. Vor fi prietenoși cu el, încercând să compenseze pentru anii de dușmănie, evitând să îl mai jignească. La urma urmei, a jigni un slujitor al Zeilor însemna a-i jigni chiar pe Zei.
Pentru cineva ca el, care își petrecuse zilele înspăimântat de cine era sau de ce i se va întâmpla, asemenea gânduri erau ademenitoare. Avea în sfârșit șansa să fie și el cineva. Putea să le dovedească tuturor cum greșiseră. Deja își făcea un plan de răzbunare în timp ce mergea pe ulițele satului.
Ajunse acasă cuprins de o bucurie ce nu putea fi oprită. Ultima parte a drumului de-abia se abținuse să nu strige în gura mare tot ce știa despre el. Acum însă era acasă. Nu mai avea de ce să o țină doar pentru el. Trânti ușa de lemn și dădu buzna înăuntru.
-Mamă! Tată! strigă din holul întunecat. M-am întors. Am ucis un urs umbră. Iar preotul mi-a spus că sunt un Păstor al Luminii. Mi-a spus că sunt ales al Zeilor!
Îl întâmpină o tăcere grea. Se încruntă. Se așteptase ca părinții săi să se repeadă la el de îndată ce anunțase vestea. Chiar dacă ar fi știut deja, era ceva destul de important ca să îi facă să îi aștepte sosirea cu nerăbdare. Însă nu dădeau niciun semn că ar fi fost acolo.
Mirat, Kassir intră în camera care servea drept bucătărie, fiind în același timp și dormitorul părinților săi. Rashed și Malna erau amândoi acolo. Rashed stătea în capul mesei, bătând agitat cu degetele în masă. Malna era la locul ei obișnuit de la fereastră. Războiul de țesut se afla lângă ea, însă nu țesea. Kassir putea să jure că nu se atinse de acesta din dimineața anterioară.
Masa era încărcată cu mâncare. Era acolo pâine moale și carne și brânză proaspătă. Era și un ulcior cu vin, ținut de bătrânii satului și folosit numai în zile de sărbătoare. Rashed și Malna știuseră, deci, de victoria sa, și pregătiseră masa rituală de bun venit. Dar atunci, dacă știau, de ce îl priveau așa de aspru, ca și cum ar fi greșit cu ceva?
Kassir se opri nesigur în prag. Nu se așteptase ca aceasta să îi fie întâmpinarea. Stătea împietrit, neștiind ce să spună. Malna sări brusc în picioare, amintindu-și de datoria sa. Se îndreptă spre el și îl conduse în cameră. Fără să spună nimic, îl așeză la masă în fața tatălui său.
-Bine ai venit acasă, fiule, rosti cuvintele ce trebuiau spuse cu o voce goală, apoi, adăugă pe un ton ce nu îi putea ascunde amărăciunea: atât timp cât aceasta mai este casa ta.
-Malna! strigă Rashed, ridicându-și capul alarmat. Bravo, i se adresă apoi lui Kassir, bătându-l scurt pe umăr. A fost o faptă strașnică.
Malna îl fixă pe Kassir cu o privire pătrunzătoare.
-Te-ai rănit? întrebă, pe un ton mai aspru decât cel pe care îl folosea de obicei cu copiii ei.
Bulversat, Kassir clătină din cap.
-Nu, spuse încet. Ursul umbră a căzut pe mine, dar nu m-a rănit.
-Sunt sigur că tot te-ai lovit un pic, Malna continuă pe același ton. Baba Maga are o alifie care cică vine chiar de la Zeițele Ploii. Mă duc să văd dacă nu-mi dă și mie.
Plecă iute, fără să îi arunce o privire lui Kassir. Acesta se uită după ea uluit, apoi se întoarse către tatăl său.
-E supărată pe mine?
Rashed suspină.
-Unei mame nu-i va fi niciodată ușor când știe că își va pierde întâiul născut. Malna e mândră de ce ai făcut - și cu siguranță se mândrește și cu ce ești. Însă evenimentele de azi i-au amintit că se apropie ziua în care va trebui să își ia rămas-bun de la tine. Nu te poți aștepta să se bucure.
Kassir se gândi o vreme la cuvintele lui Rashed. Diminuau bucuria de dinainte. Își privi tatăl curios.
-Dar tu? întrebă prudent. Și tu mă pierzi. Ce simți?
Rashed ezită.
-Sunt mândru de cine ești, îi spuse fiului său, iar acesta era adevărul. Și atât timp cât tu vei fi fericit, am să fiu și eu mulțumit de întorsătura pe care au luat-o lucrurile.
Copyright Simina Lungu 2022
コメント