3.Kassir părăsi templul după ce își primi însărcinarea. Acum era într-o stare nesigură. Nu trebuia să se arate celorlalți săteni. Preotul îl înzestrase cu o hartă unde putea vedea atacurile fiarei pentru a-și da seama unde își avea aceasta ascunzătoarea. Acum stătea în fața templului, respirând greu. Îi era teamă. Avea impresia că preotul îi dăduse dinadins o sarcină de care nu putea trece – sau care l-ar ucide. Nu mai vânase nimic până atunci. Nu ucise niciodată nimic. Nu știa dacă era în stare de așa ceva. Încercă să își controleze răsuflarea. Dorința de a fugi acasă la Malna aproape că îl copleși. Dar aceea nu mai era casa lui. Trebuia să o ceară înapoi de la Zei.
Cu câțiva ani în urmă, poposise în satul lor un bătrân pelerin în drum spre Templul Zeilor Soarelui. Era epuizat și suferind și știa că nu mai avea mult de trăit – numai cât apuca să vadă Templul Zeilor Soarelui și atât. Petrecu câteva zile în sat pentru a-și recăpăta ceva din puteri. Seara aduna în jurul său pe copii satului și le spunea povești. Le povestea de ce se apucase de o astfel de călătorie tocmai atunci la bătrânețe. Obișnuia să spună că Zeii și Zeițele nu erau niciodată crunți, ci erau tot timpul drepți. Nu cereau niciodată imposibilul de la locuitorii din deșert. Însă nici nu le făceau viața prea ușoară. Știau că poporul lor putea suporta acele greutăți. Orice sarcină, indiferent cât de grea era aceasta, era dată cu un motiv. Zeii Soarelui și Zeițele Ploii știau că ei erau în stare să le îndeplinească.
Kassir își aminti de acele cuvinte. Înainte nu se prea gândise la ele. Fusese prea mic ca să le înțeleagă cu adevărat. Atunci fusese mai mult impresionat de voința și încăpățânarea bătrânului. Acum însă înțelegea mai bine cuvintele. Își spuse că nu avea de ce să se teme. Preotul nu încerca să îl omoare. Îi dăduse lui Kassir o misiune mai dificilă deoarece știa că o putea duce la bun sfârșit.
Se îndepărtă de zidul de care se sprijinise până atunci. Dacă trebuia să vâneze o fiară, avea nevoie de arme. Avea un cuțit mic, dar era sigur că va avea nevoie și de altceva. Nu putea cere arme, și nici nu avea voie să ia ceva din sat. Trebuia să își facă el armele sale. Căută niște bețe lungi și adună cât de multe putu. Avea și sfoară în buzunar – la un băiat de vârsta sa nu avea cum să lipsească sfoara. Era îndeajuns să își facă un arc cu niște săgeți. Apoi se îndreptă spre o ascunzătoare făcută de el și de prietenii săi la celălalt capăt al satului. Nu avea niciun rost să pornească în deșert chiar atunci. Bestia nu avea să iasă din peștera sa înainte de apusul soarelui. Avea timp până atunci să își construiască săgețile.
Tot restul zilei o petrecu trudind la armele sale. Era atât de concentrat pe ce făcea, încât aproape că uitase că avea un scop. Când în sfârșit își aminti, lumea nu mai era însorită. Se lăsa seara. Părăsi ascunzătoarea și se îndreptă către deșert, urmând indicațiile de pe hartă. Curând lăsă satul în urmă. Nu se întoarse nici măcar o dată să privească înapoi.
În timp ce mergea încerca să își imagineze despre ce făptură era vorba. Nu prea știa multe. Preotul nu-i spusese decât că ieșea noaptea și ataca vite. Probabil se mișca repede și nu lăsa urme, altfel cineva ar fi dat de ea. Probabil că ataca de una singură. Ar fi fost mai multe pagube, altfel. Kassir se întrebă dacă nu cumva era un câine scăpat de la o așezare și înnebunit de căldură. Sau poate era un șacal. Umblau singuri vara, deși de obicei mâncau numai stârvuri de animale, și nu mergeau după prada vie. Dar dacă era o pisică sălbatică? Și ele puteau provoca pagube.
În tot acest timp nu-i trecu prin minte că ar putea fi vreo creatură de pe altă lume, trimisă de demoni să lupte cu poporul Zeilor. Preotul arătase că asta credea el, dar, la urma urmei era preot. Ce altceva să-i treacă prin minte? Kassir, însă, era fiu de păstor și știa câte ceva despre fiarele din deșert. Căldura le lua mințile și se purtau ca și cum ar fi fost posedate. Mulți povesteau în șoapte despre manticori și baziliști și alți astfel de monștrii despre care se spunea că se ascund în deșert. Însă fiarele sălbatice puteau face la fel de mult rău.
Ajunse la stânci când soarele cobora la apus. Noaptea se apropia. Nu intră în peșteri, deși știa că acolo se adăpostește prada sa. Era însă periculos să provoci un animal pe teritoriul său – iar Kassir nici nu avea de gând să îl provoace. Va aștepta într-o ascunzătoare. Când fiara ieșea, avea să o urmeze până la așezarea pe care avea de gând să o atace în acea seară. Așa se va putea năpusti asupra fiarei, luând-o prin surprindere. La urma urmei, vedea destul de bine în întuneric. Pentru întâia oară, se simțea recunoscător pentru asta.
Nu știu cât de mult stătu în așteptare. Soarele coborâse de mult iar acum se afla înconjurat de noapte. Nori se adunau sus pe cer. Se apropia ploaia. Kassir spera din tot sufletul că nu va ploua încă. Altfel bestia ar putea hotărî să nu iasă în acea noapte, iar el va trebui să o scoată din bârlog.
Asculta atent. Își dădu seama că noaptea era plină de zgomote. Nu era nimic din tăcerea despre care povesteau călătorii pentru a băga spaima în săteni. În depărtare, o bufniță își chema perechea, cu un plânset atât de jalnic încât părea însăși vocea deșertului. În jurul lui Kassir era un bâzâit necontenit de insecte. Undeva aproape trebuia să fie un izvor, deoarece putea auzi apa curgând. Și, mai departe, tunetele bubuiau. Era un zgomot înfundat. Altcineva nu l-ar fi putut auzi. Lui Kassir, însă, i se părea că seamănă cu bătăile unor tobe ce vesteau o mare bătălie. Poate că era confruntarea sa cu fiara din peșteră. Sau poate era vorba de altă luptă, dintr-un viitor îndepărtat ce nu putea fi încă imaginat.
În cele din urmă, auzul lui fin prinse ceva ce venea dinăuntrul peșterii – o fiară uriașă se apropia, și deși mergea pe furiș, făcea destul de mult zgomot. Kassir se făcu mic în ascunzătoarea sa. Sosise clipa. Era pe cale să înfrunte bestia ce îi va oferi un loc printre oamenii deșertului – sau îl va alunga în lumea ciudată de dincolo de deșert.
Animalul ieși în sfârșit din peștera sa. La început nu era decât o pată neagră în noaptea întunecată a deșertului. Dar Kassir o putea vedea bine. Își dădu seama ce era. Inima i se strânse.
Era un urs umbră. Numele nu se prea potrivea, dat fiind că nu era nimic ireal la acea fiară. I se spunea însă așa pentru că se putea camufla printre umbre, trecând fără să fie observat. Blana îi era de culoarea întunericului nopții unde îi plăcea să se ascundă. Urșii umbră nu prea se arătau în deșert. Lumea spunea că erau relicve ale unor vremuri mult mai negre, înainte ca Zeii Soarelui și Zeițele Ploii să își îndrepte atenția spre acele tărâmuri. Mulți chiar se îndoiau de existența lor, dat fiind că erau văzuți atât de rar. Iar alții șopteau cu teamă că bestiile se trăgeau din prăpăstiile întunecate ale lumii morților și nu puteau fi înfrânte de muritorii de rând.
Kassir ezită. Se întrebă dacă nu cumva ar fi trebuit să renunțe la sarcina sa. Poate că era mai bine să se întoarcă în sat și să povestească despre ce văzuse. Nu se așteptase la un urs umbră – probabil că nici preotul nu știuse asta. Nu ar fi încredințat o astfel de sarcină unui flăcău de cincisprezece ani lipsit de experiență. Dacă Kassir eșua, ar fi avut toți o problemă și mai gravă. Ursul umbră ar fi rămas acolo, numai că acum ar fi fost furios.
Însă Kassir își dădu seama că nu putea cere ajutor. Sarcinile pentru ritualurile de inițiere erau într-adevăr alese de preoți, însă aceștia erau călăuziți de către Zei. Poate preotul chiar nu știuse că era vorba de un urs umbră. Dar Zeii știuseră. Iar ei îi încredințaseră misiunea lui Kassir. Deci el era cel care trebuia să o ducă la bun sfârșit. Nu putea să dea sarcina altcuiva, pentru că nu aparținea altcuiva. Aparținea numai lui.
Ursul se îndepărta, iar Kassir își dădu îngrozit seama că destinația sa era Pietre Roșii. Până atunci, ursul nu se apropiase de satul său. Era încă o dovadă că era ursul lui Kassir, cel care avea să îi făurească destinul. Acum era mai ușor să îl urmeze, dat fiind că cunoștea bine drumul. Însă trebuia să meargă cu grijă. E drept că auzul și vederea sa erau mai bune decât a altor oameni – dar și ursul umbră avea simțurile ascuțite. Dacă nu era atent, avea să îl descopere.
Ursul se mișca iute și tăcut, ca umbrele care îl înconjurau. Nu părea deranjat de tunetele și fulgerele din ce în ce mai dese. Probabil nu avea să îl deranjeze nici ploaia. Fiara ajunse la țarcul unde își țineau cei din așezare dobitoacele. Kassir știu că sosise clipa să acționeze. Puse o săgeată în arc și se pregăti să tragă. Nu își făcea iluzii. Era conștient că o săgeată de lemn nu avea să omoare un urs umbră. Spera însă să îl înfurie destul de mult, pentru a-l provoca să atace. Când avea să se apropie, va folosi cuțitul.
Trase. Săgeata îl nimeri pe urs în umăr, însă nu îl răni. Bestia scoase un urlet plin de mânie, gata să îl sfâșie pe cel care îndrăznise să-l atace. Înainte ca ursul să dea cu ochii de Kassir, acesta mai slobozi două săgeți. De data aceasta nu își atinseră ținta, deși nimeriră destul de aproape. Ursul se repezi la Kassir, iar acesta își folosi și ultima săgeată. Instinctele îi spuneau să fugă de acolo. Însă rămase locului, cu cuțitul în mână. Se simțea cam înnebunit acum. Știa că nu mai avea decât un singur mod de a nu-și îndeplini misiunea, iar dacă eșua nu mai avea de ce să ceară Zeilor un loc în deșert. Morții nu aveau nevoie de locuri între cei rămași vii.
Pe neașteptate, ursul împietri. Ochii uluiți căutară privirea lui Kassir. Acesta simți o înrudire stranie, ca și cum mințile le-ar fi fost legate. Kassir ezită. Încercă să rupă vraja. Acea confuzie nu dură mai mult decât câteva clipe. Ursul alergă din nou spre el, iar Kassir se pregăti de momentul când acesta avea să îl izbească. Fiara se năpusti asupra lui, doborându-l la pământ. Kassir înfipse cuțitul în ea. Auzi ca din depărtare strigătul plin de durere al ursului. Aproape că îl surzi. Apoi, fiara rămase nemișcată deasupra lui.
Kassir zăcea gâfâind, zdrobit de greutatea ursului umbră. Își tot spunea că trebuia să își amintească ceva important. Însă era prea amețit să mai gândească cum trebuie.
Copyright Simina Lungu 2022
Comments