4. După acea noapte așezările se răriră. Se mai găseau câteva adăposturi mici – mult prea mici ca să fie considerate sate, erau doar niște colibe de lut adunate în jurul unor petice de iarbă uscată. Caravana se oprea și acolo. Tributurile trebuiau colectate de la toți. Kassir observă că acele locuri nu primeau caravana cu același entuziasm ca Pietre Roșii, sau ca alte sate mai bogate. E drept că dădeau tributurile de bună voie – deși Rhea deseori declara că ce ofereau nu era bun și cerea mai mult. Erau însă precauți, ca și cum credeau că cei din caravană aveau și alte gânduri pe lângă colectatul tributurilor.
Curând, până și acele așezări mici și jalnice dispărură. Înaintea lor se afla cea mai grea parte a călătoriei lor. Deșertul se întindea în calea lor, mile nenumărate de nisip arzător. Mai aveau trei săptămâni până la Templul Zeilor Soarelui.
-Să nu crezi că dacă sunt numai trei săptămâni, călătoria va fi una ușoară, îi spuse Tar lui Kassir. Nu va fi. Multe se pot întâmpla în trei săptămâni. Am făcut călătoria asta de doișpe ori până acuma. Nu știu pe nimeni care să fi făcut-o de mai multe ori. Și de fiecare dată am pierdut oameni. Pe cei mai mulți i-a luat căldura. Dar au mai fost și alte rele – furtuni de deșert. Friguri. O dată a fost chiar și un manticor.
-Nu pot să ajut cu ceva? întrebă Kassir. Sunt doar Păstor al Luminii. Doar pot să vă avertizez. Poate nu pot ajuta pre mult dacă e vorba de căldură. Însă dacă sunt fiare sălbatice în apropiere, sau dacă ne paște vreo furtună, aș putea afla din timp, și vom putea face un plan.
Tar îl fixă pe Kassir cu o privire cercetătoare. Băiatul își dădea seama că stăpânul caravanei se îndoia de el.
-Flăcăule, Tar spuse în cele din urmă, e datoria noastră să te aducem în siguranță la Templul Zeilor Soarelui, nu invers.
Kassir dădu din cap.
-Știu. Și până acum ați făcut o treabă nemaipomenită. Meritați o răsplată. Vreau să vă răsplătesc în singurul fel în care sunt în stare. Vreau să-mi folosesc darurile să vă ajut.
Tar pufni. Îl considera pe Păstorul Luminii plin de aroganță.
-Bun, flăcăule. Să ne ajuți. Fii atent, doar – dacă lucrurile iau o întorsătură rea de tot, iar noi îți spunem să stai deoparte, să faci bine să asculți. Lasă eroismele pe seama altora.
Kassir fu de acord. De fapt, nu credea că ar fi fost în stare de prea multe eroisme. Singura sa faptă de curaj fusese uciderea ursului umbră, și nici acel lucru nu îl săvârșise de bună voie. Atunci crezuse că fusese o luptă grozavă. Acum, însă, își dădea seama că fusese numai norocos. Nu prea avea șanse să mai aibă noroc și a doua oară. Credea că era prea tânăr să se sacrifice pentru alții.
Însă în acea săptămână, nu i se ceru să i se sacrifice. Drumul era greu, dar nu de netrecut – un conducător de caravană cu doisprezece ani de experiență se descurca pe astfel de drumuri. Deșertul se întindea în jurul lor, o mare monotonă de nisip fierbinte. Cămilele înaintau obosite. Pentru a le ușura povara, Tar îi făcea pe toți să descalece când soarele era sus pe cer. De asemenea schimba cămilele care purtau tributul. Rhea bombăni când văzu cât de des se umbla cu darurile menite Zeilor, dar până și ea își dădea seama că Tar avea dreptate. Singurul mod în care aveau să ajungă tributurile la Templul Zeilor Soarelui era urmând instrucțiunile lui Tar.
Zilele se scurgeau, iar ținutul era neschimbat – dune de nisip, fisuri, câte un trunchi de copac de mult mort, o rămășiță de pe vremea când tărâmul fusese mai verde și mai blajin. Kassir începea să se sature de atâta nisip. Se întreba cine făcuse deșertul, și de ce. Semenii săi credeau că era un dar al Zeilor către poporul lor ales. Însă acum că îl vedea în toată groaza sa, i se părea mai mult pedeapsă decât răsplată.
Nu întâlniră alți călători pe drum. Nu avea cum să mai fie altcineva. La apus, unde se afla Templul Zeițelor Ploii în oaza sa, erau mai mulți drumeți. Dincolo de Templul Zeilor Soarelui, către capătul deșertului mai erau câteva așezări, dar ele își aveau caravanele lor de tributuri. Se știau puține lucruri despre acele locuri, și despre ținutul de dincolo de ele. Nu era considerat parte din Lumea de Afară, însă era ceva mult mai misterios și înspăimântător. Unii spuneau că un tiran îngrozitor apăruse la un moment dat din acele părți gata să înghită întreaga lume.
Nu erau nici prea multe animale, doar câteva vulpi mici pe ici și colo, la fel de nisipii ca restul deșertului. Se făceau iute nevăzute la auzul caravanei. Mai erau și șopârle. Unul din membri caravanei care era vânător, prinse câteva. Lui Kassir nu-i prea plăcu carnea de șopârlă, însă trebuia să recunoască că era și aia bună când nu prea mai avea altceva. Într-o zi, zăriră chiar și o cârtiță de deșert. Dar asta era tot. Nu dădură peste șacali sau urși umbră sau manticori, sau peste alți monștrii despre care se spunea că rătăcesc prin deșert.
Vremea era cât de bună putea fi în acele condiții deja aspre. Soarele ardea nemilos, înroșindu-le pielea și dându-le dureri de cap. Noaptea, se înghesuiau în jurul focului, tremurând pe pământul răcit. Însă erau locuitori ai deșertului, obișnuiți cu astfel de greutăți dinainte de a fi învățați să meargă. Vremea rea nu îi putea doborî.
În ciuda faptului că până atunci fuseseră norocoși, Kassir începu să se simtă din ce în ce mai neliniștit. Nu își putea pune gândurile în vorbe, însă era sigur că se apropia o confruntare. Poate că era datorită ideii vagi că nimeni nu putea ajunge la Templul Zeilor Soarelui decât dacă se dovedeau a fi vrednici, sau pesemne că era un fel de al șaselea simț deținut numai de Păstorii Luminii, un cântec auzit în vânt, ceva în depărtare ce nu ar fi trebuit să fie. Orice era acea senzație, deveni din ce în ce mai puternică până când tresărea la orice sunet pe care nu-l putea identifica. Ceilalți observară agitația sa, și deveniră mai vigilenți. Dacă un Păstor al Luminii era neliniștit, trebuia să ai grijă. Astfel, nu fură luați complet pe nepregătite când veni Întunecata.
5. Existau multe legende care îi înspăimântau pe locuitorii deșertului. Pustietatea întinsă de sub soarele arzător dădea naștere la făpturi de întuneric. Unele nu erau așa de grozave cum le zugrăvea spaima, iar altele erau doar visele înfierbântate ale celor ce petrecuseră prea mult timp sub soare. Însă multe din ele erau adevărate. Erau urși umbră, cu ochii înroșiți, înfometați, încercând să ajungă în locuri unde puteau găsi mai multă mâncare. Era lei și manticori, pândind călătorii neglijenți. Erau creaturi uriașe, ca niște lilieci, ce coborau noaptea din cerul întunecat. Și mai era ceva, cel mai rău dintre toate, o grozăvenie de care nimeni nu scăpase nevătămat, o făptură atât de teribilă încât nimeni nu îndrăznea să vorbească despre ea.
Avea multe nume, și toate erau rostite în șoapte, când călătorii speriați schimbau vești despre ea. Unii îi spuneau pur și simplul Blestemul sau Întunecimea. Mulți îi spuneau sirena de deșert, sau sirena de nisip. Alții îi spuneau schimbătorul, datorită abilității stranii de a-și schimba forma.
Apărea sub multe chipuri. Cel mai des, lua forma unei fecioare frumoase sau unui copil înlăcrimat sau un dobitoc rănit. Când ataca, părea o pasăre de pradă sau un păianjen uriaș. Însă nimeni nu știa cum arăta de fapt. Se spunea că singura dată când o sirenă de nisip își arăta adevărata față era când se afla pe moarte.
Din câte știa lumea, nimeni nu reușise să ucidă o sirenă de nisip. Cei care răpuneau urși umbră sau manticori erau din plin – deși nu toți spuneau adevărul. Însă era diferit cu sirenele de nisip. Nimeni nu supraviețuise o ciocnire cu ele fără să sufere pierderi. Oamenii nici măcar nu știau dacă era vorba de o singură creatură, sau dacă era o specie. Dacă era numai o singură sirenă, avea o viață lungă și era greu de ucis.
Era mijlocul celei de-a doua săptămâni de când caravana intrase în deșert. Mai aveau două săptămâni de mers, dacă totul mergea cum trebuie. Ziua se arăta la fel ca celelalte, călduroasă și uscată. Nu era niciun nor pe cer, iar în aer nu se simțea nici cea mai mică briză. Era a doua zi când nu fuseseră în stare să găsească un izvor sub pământ. Nu prea aveau șanse să dea peste unul prea curând. Astfel, proviziile de apă care le mai rămaseră erau drămuite. La fel era și cu mâncarea. Reușiseră să prindă câteva șopârle cu o seară înainte, dar erau niște făpturi slabe, fără prea multă carne.
În caravană domnea o stare de răzvrătire. Până și cămilele erau sălbatice și neascultătoare. Nu era numai căldura și foamea ce le făceau să fie astfel. Era altceva, o neliniște care era gata să explodeze la cel mai inocent cuvânt. Certuri izbucneau deseori între străjile caravanei. Rhea blestema pe oricine poftea, numindu-i eretici și nevrednici de a purta tributurile Zeilor Soarelui. Ceilalți ripostau criticând-o pe față, aruncându-i insulte, de la servitoare înțepată a Preoților Soarelui, la fiică de demoni. Run era batjocorit ca fiind un visător care s-ar fi descurcat mai bine ca negustor și nu ca o strajă de caravană. Pe Kassir îl numeau un băiețaș cu caș la gură, care își folosea statutul de viitor Păstor al Luminii pentru a-și ascunde lipsa de experiență.
Din fericire, nimeni nu îi ataca pe Tar și Batar. Ar fi fost un lucru rău, dacă nu ascultau de stăpânul caravanei și de conducătorul străjilor. O caravană gata de răscoală nu avea multe șanse de a ajunge la destinație. Era ciudat, însă Tar și Batar tolerau acel comportament.
-E pentru că petrecem atât de mult timp împreună, explică Batar. Și mai sunt și altele. Te simți singur când ți se pare că noi treișpe suntem singurii oameni de pe pământ.
De fiecare dată când cineva făcea prea mult scandal, Batar îi trimitea să meargă înainte tot restul zilei. De obicei, când reveneau, erau mai potoliți.
Era rândul lui Kassir să o ia înainte. De obicei, nu prea se pierdea cu fierea, mai ales că trecuse prin lucruri mai rele cu cei din sat. Însă în ultima vreme, neliniștea îi devenea greu de îndurat. Avea impresia că ceva avea să se rupă – în el sau în cei din jur, nu știa.
-Dacă observi ceva care nu-i cum trebuie, vină iute înapoi și spune-ne, îl sfătui Tar.
Kassir dădu repede din cap. Nu se obosi să spună că totul i se părea că nu-i cum trebuie. Merse în liniște o vreme, urcând un deal de nisip. Tremura, în ciuda căldurii. Ceva îl urmărea, iar acea senzație era înăbușitoare, ca și cum s-ar fi aflat într-o încăpere strâmtă, și nu în pustietatea întinsă a deșertului.
-E de la prea mult soare, își zise, scuturând capul pentru a alunga senzația.
Ajunse obosit și asudat în vârful dealului. Era îngrijorat, deși nu știa de ce. Lumea părea întoarsă pe dos. Îi veni o idee. Privi înapoi. Dădu cu ochii de caravană, puncte mici și întunecate înaintând încet spre poalele dealului. Știa că nu îl vedeau. Își mută ochii spre pustietatea întinsă pe care trebuiau să o traverseze. Deșertul arăta ca întotdeauna. Numai că avea impresia că nisipul se mișca într-un ritm straniu. Poate vedea doar vântul – dar ziua era fără vânt.
Închise ochii și își încordă auzul. Învățase acel truc în ultimul său an petrecut în sat. Descoperise că dacă ignora unul din cele două simțuri mărite, putea să-l facă pe celălalt și mai ascuțit. Dacă închidea ochii, auzul îi creștea. De asta avea nevoie acuma. De un auz care să prindă orice nu era la locul lui, orice ar fi explicat acea teamă care îl chinuise de atâta timp.
La început, nu auzi nimic. Prinse respirația sa întretăiată, strigătul unui vultur, țipătul unui animal undeva departe. Însă nu îi păsa de acele sunete. Închise strâns ochii, ținându-și răsuflarea. Se concentră pe neliniștea sa, încercând să îi găsească o sursă. Blocă tot, căutând doar sunetul care nu avea ce căuta acolo. În sfârșit, îl găsi – era neclar, aproape de neauzit, dar acum nu îl putea confunda cu altceva. Era un oftat lin, ca o briză dar mult mai melodios și îngrozitor de trist. Era începutul unui cântec, iar acum că îl putea auzi, i se părea că era dedicat lui, chemându-l acolo departe, unde s-ar fi putut întâlni cu cântăreața.
Deschise ochii, clipind în lumina arzătoare a soarelui de după-amiază. Privi înspre locul unde credea că văzuse nisipul mișcându-se. Stătu mult timp privind acel loc. Încă mai putea vedea dansul straniu, însă acum era sigur că firele de nisip alcătuiau o imagine – o făptură minunată, o fată înaltă și zveltă cu cosițe aurii. Cu cât se uita mai mult, cu atât era mai sigur că îl chema, ridicându-și brațele spre el. Pentru o scurtă clipă, aproape că se supuse chemării. Era gata să o ia la goană jos în vale, spre brațele frumoasei cântărețe. Ceva, însă, îl opri.
Mai târziu, nu avea să știe ce anume îi salvase viața în acea zi. Se poate că simțurile sale ascuțite prinseră ceva fals, o notă greșită în cântec, o desfigurare a acelui chip luminos. Poate că un Păstor al Luminii nu putea fi prins ușor cu vrăji, chiar și de una atât de puternică. Orice ar fi fost, îi aminti brusc lui Kassir unde se afla, și ce spuneau poveștile despre aparițiile neașteptate în astfel de locuri. Știa cu cine avea de-a face.
Nu mai pierdu vremea. Se întoarse iute și o luă la goană înapoi la tovarășii săi de drum. Scutura disperat brațele în timp ce alerga, sperând să îi oprească din urcuș. Nu îndrăznea să strige, gândindu-se că dușmanul lor l-ar putea auzi.
De îndată ce îl văzură pe Kassir fugind spre ei, caravana se opri. Străjile se aranjară repede, pentru a putea ataca și în același timp pentru a o proteja pe Rhea și tributurile. Lui Batar îi părea rău că Kassir nu era deocamdată în siguranță. Schimbă o privire îngrijorată cu tatăl său. Dacă ceva se întâmpla, ei aveau să fie trași la răspundere.
Din fericire, Kassir îi ajunse fără să pățească nimic. Se opri în fața lui Tar, gâfâind în încercarea de a recăpăta destul aer ca să poată vorbi.
-Ce-i, băiete? îl întrebă Tar nerăbdător, scuturându-l. Ce te-a făcut să gonești așa?
Kassir trase aer în piept cu lăcomie.
-Sirenă de nisip, gâfâi. Cred...o sirenă de nisip... peste deal.
Tar nu răspunse. Îl împinse iute pe Kassir spre locul unde se afla Rhea, înconjurată de străjile caravanei.
-O sirenă de nisip! exclamă Run, iar în glas i se citea panica. Cum o evităm? Nu putem s-o ocolim cumva?
-Nu putem, făcu Tar aspru, dându-și ochii peste cap la auzul unor astfel de comentarii ce dovedeau lipsa de experiența a lui Run. Nu poți fugi de o sirenă de nisip când știe că ești acolo. Iar asta sigur știe, altfel nici Kassir n-ar fi văzut-o. Și n-avem cum să ocolim. Ar lua prea mult timp. Stăm prost cu proviziile și trebuie să ajungem la templu într-o anumită zi. Doar suntem caravana cu tributuri, nu o trupă de neguțători.
-Mergem drept înainte, îi informă Batar. Vom încerca să nu cădem în mrejele sirenei de nisip.
-Dar dacă mergem înainte, bestia aia ne omoară, protestă un tânăr.
Întocmai ca Run, era prima dată când traversa deșertul.
-Nu mă îndoiesc că va reuși să ucidă pe unii din noi, afirmă Tar fără menajamente. Trebuie să avem grijă să nu prindă pe cineva valoros.
Privi cu înțeles spre Kassir, Rhea și tributuri. Pe chipul Rheei nu se citea nicio expresie. Kassir încerca să nu se uite la Tar. Ar fi vrut să le spună acelor oameni că nu aveau de ce să se sacrifice pentru el. Însă nu era alegerea sa. Zeii aleseră deja în locul lui.
Caravana era acum aranjată pentru atac. Se pregătiră toți să pornească din nou la drum. Urcară dealul încet, cu urechile ciulite, să prindă orice ar fi fost nelalocul lui. Însă acum nici măcar Kassir nu auzea nimic. Era prea mult să spere că sirena de nisip nu era pe urmele lor. Mai degrabă își dăduse seama că trebuia să vină cu alt plan pentru a-i prinde pe călători în mrejele sale. Ajunseră în vârful dealului fără să fie opriți. Nu făcură nicio pauză, cum procedau de obicei după un urcuș greu. Continuară drumul.
-Jos în vale, spuse Kassir răgușit. Acolo am văzut sirena de nisip.
Vocea îi era înceată. Numai Rhea îl auzi.
-Cum de ai știut că e o sirenă de nisip? întrebă. De obicei când apare, forma pe care o ia îi păcălește pe călători. Tu nu te-ai lăsat păcălit.
Kassir dădu din umeri. Încă nu știa cum descoperise că era numai o vrajă. Își aminti de acea apariția, înaltă, cu părul de aur, zveltă. Își dădu seama brusc că semănase mult cu Ruana. Atunci știuse că ceva nu era în regulă.
-Era frumoasă, mărturisi. Îmi amintea de cineva cunoscut mie – de cineva pe care odată credeam că o îndrăgesc.
Se opri, privind-o îngrijorat pe Rhea. Se aștepta să îl dojenească, amintindu-i că un ales al Zeilor nu avea ce căuta risipindu-și iubirea în astfel de părți. Însă ea doar dădu gânditoare din cap, îndemnându-l să continue.
-Înțeleg cum cineva care ar vrea să mă prindă în plasa sa ar vedea acea imagine în mintea mea și ar hotărî că e o momeală potrivită. Însă nu era cea care trebuia. Era altcineva, și deși ea nu era așa de încântătoare, dacă nu aș fi intrat în serviciul Zeilor, pe ea aș fi luat-o de soție. Și nu am văzut-o pe ea. Am văzut cea mai drăguță fată pe care o știam. M-a făcut bănuitor.
Caravana cobora dealul abrupt. Până acum, nimic nu merse prost. Tar era neliniștit. Nu avea niciun motiv să se îndoiască de spusele lui Kassir. Se întreba de ce sirena de nisip nu se arăta. De ce nu făcea nicio mișcare?
Ajunseră în vale. Run, care mergea aproape de Kassir, ridică brusc capul.
-Apă! exclamă. Cred că aud apă!
Într-adevăr, acum își dădeau seama că toți puteau prinde susurul de neconfundat al apei – acolo aproape și nu sub pământ. Vestea mai că alungă sirena de nisip din mintea lor. Batar își privi tatăl întrebător.
-Să trimit câțiva băieți să caute izvorul? Sau crezi că ar fi prea primejdios?
Tar ezită. Murmurul apei îl înnebunea la fel de mult ca și pe ceilalți – și el era însetat. Însă nu uitase unde se afla.
-Ar fi o nebunie să ne despărțim, sau să ne abatem de la cărare, spuse.
-Avem totuși nevoie de apă, persistă Batar.
-Sigur c-avem. Dar nu vom lua apă de aici. Știu drumul ăsta cu ochii închiși. Nu-i niciun izvor la suprafață.
-Dar putem auzi apă, protestă cineva. Zici că nu asta auzim? Ce altceva ar putea fi?
-Oare ce altceva? Ați uitat de sirena de nisip? Credeți că nu ar îndrăzni să ne păcălească cu apă, când e limpede că asta am dori noi cel mai mult acum?
Nimeni nu răspunse. Aruncară priviri întunecate spre susurul nevinovat și își continuară drumul, hotărâți să ignore astfel de trucuri. Nu se mai îndoiau acum că acea vale era teritoriul unei sirene de nisip. O sirenă de nisip îi descoperise și își folosea toate șiretlicurile pentru a-i prinde în mreje. Însă ei nu aveau să se lase păcăliți. Erau conduși de Tar, cel mai bătrân și umblat stăpân de caravană. Tar deja se înfruntase de trei ori cu sirena de nisip, și deși suferise pierderi, scăpase totuși. Era determinat să scape și acum, cu cât mai mulți din caravană teferi.
Însă creatura care îi vâna era vicleană și descurcăreață. Devenise de asemenea disperată. Prefera într-adevăr să își prindă prada prin șiretlicuri, să o ademenească ca să vină de bună voie și neștiutoare în mrejele ei. Dar dacă nu reușea așa, putea încerca și alte metode. De obicei o sirenă de nisip nu ataca direct, însă dacă nu avea de ales, putea face și asta.
Caravana era acum în mijlocul văii. Nimic nu îi mai supărase de când auziră acel izvor. Începeau să spere că aveau să fie cei care scăpau de vrăjile unei sirene de nisip fără să sufere pierderi. Un zgomot sparse atunci liniștea deșertului. Nu era susurul lin al unui izvor sau ecourile vagi ale unui cântec. Era un bubuit aspru, ca și cum tunete ar fi rupt cerul în două, sau ca și cum cine știe ce fiară din vechime ar fi țâșnit de sub pământ. Caravana se opri. Cămilele nu mai voiau să înainteze, cu astfel de zgomote în jur.
-Mergeți mai departe, îi îndemnă Tar. Stați cu armele pregătite.
Străjile erau înarmate cu săbii lungi și arcuri cu săgeți. Tar avea o sabie și un pumnal. Rhea purta un iatagan vechi. Kassir era cel mai puțin înarmat dintre toți. Nu avea decât un pumnal pe care Rashed i-l dăruise la despărțire. Îi strânse mânerul. Spera că măcar avea să enerveze puțin fiara, înainte ca aceasta să-l doboare.
Le luă ceva timp să își determine cămilele să înainteze, dar până la urmă o scoaseră la capăt. Kassir ținea o mână pe spinarea cămilei sale, pentru a-i da curaj. Descoperise iute că Goana Vântului – cum își botezase cămila – era mai ascultătoare decât celelalte. La început crezuse că Tar îi oferise un dobitoc mai potolit. Însă când îi spuse Rheei, aceasta îl informă că era deoarece el era Păstor al Luminii. Exista o legătură de neexplicat între aceștia și animale. Dacă Kassir se concentra, aproape că putea simți acea legătură – era una instinctivă. Uneori, putea chiar să exercite un anumit control. Încercă asta acuma, îndemnând-o pe Goana Vântului să înainteze, spunându-i că nu avea de ce să se teme. Era un efort, dar Goana Vântului se împleticea mai rar decât celelalte cămile.
După acel sunet îngrozitor, urmă un răgaz de câteva minute. Apoi pământul crăpă în două. Din crăpătură țâșni un păianjen – mai mare decât orice painjen se cădea să fie. În fața ochilor lor îngroziți, se transformă în două fiare, iar apoi în trei. Înconjurară caravana și o atacară în același timp. Străjile alcătuiră un zid în jurul Rheei și al lui Kassir. Săbiile luciră argintii sub soarele galben. Bestiile se dădură iute îndărăt. Nu se așteptaseră ca prada să riposteze. Apoi, își începură atacul.
Urmă un haos total de mișcări de neînțeles. Păianjenii erau peste tot, izbindu-se fără milă de caravană. Săbiile vâjâiau iar săgețile brăzdau aerul. Una dintre fiare căzu la pământ, iar acest lucru le descurajă pe celelalte două, pentru o scurtă perioadă. Însă, tocmai când se gândeau că ar putea ieși biruitori, cei doi păianjeni se uniră, transformându-se într-un liliac gigantic, ce se prăvăli asupra călătorilor. Batar ordonă străjilor să tragă cu săgețile, însă acestea nu îl puteau atinge. Era ca și cum fiara era protejată de o vrajă. Se apropia de ei.
Se auzi un strigăt. Kassir privi îngrozit cum fiara îl ridică pe Run de pe cămilă, purtându-l sus în aer. O săgeată rătăcită o făcu să îl scape. Run zăcea acum nemișcat la o distanță scurtă de caravană. Liliacul atacă din nou.
Kassir se strecură dincolo de zidul protector alcătuit de străji. Nu luă în seamă avertismentele Rheei.
-Pe toți dracii, ce cauți aici? strigă Tar când dădu cu ochii de el.
-Dă-mi săgețile tale, spuse. Și lasă-mă s-o ademenesc la mine.
-Îți dai seama ce-o s-o încurcăm de la preoți dacă te pierdem? protestă Batar. Ce vrea fiara asta cu noi o să fie floare la ureche în comparație.
Însă lui Kassir nu îi păsa. Nu îl interesa că era ales de Zei și trebuia să supraviețuiască. Nu putea să fie așa – nu cu orice preț. Nu credea că tovarășii săi de drum aveau mai puține drepturi la viață decât el.
-Vreau un arc și niște săgeți, insistă. Văd mai bine decât voi toți la un loc. Pot ținti mai bine. Pot să îi pun capăt o dată pentru totdeauna.
-Pe toți Zeii! exclamă Tar, dându-și seama ce avea de gând Kassir. Vrea să omoare bestia.
Între timp, fiara se învârtea deasupra lor, amenințătoare, căutând un loc unde să își continue atacul. Doborâse pe unul din ei. Putea să îi doboare și pe restul, unul câte unul, dacă trebuia.
Kassir îl privi în ochi pe Tar, rugându-l să îi înțeleagă cererea. E drept că legile spuneau că el trebuia să ajungă teafăr la Templul Zeilor Soarelui, însă Tar era stăpânul caravanei. El răspundea unor legi mai înalte, trebuia să îi țină pe toți în siguranță. Măcar să nu îi lase să fie sacrificați de dragul unui singur om. Nu când exista o altă cale. În cele din urmă, Tar își dădu seama că tânărul Păstor al Luminii avea dreptate. Știa că avea să sufere multe dacă i se întâmpla ceva lui Kassir – și, dat fiind că Rhea era martoră, preoții aveau să afla exact cine luase hotărârea. Însă și așa lucrurile nu stăteau prea bine. Iar Kassir venise cu o soluție. Îi înmână băiatului arcul cu săgeți.
-Mult noroc.
Kassir luă armele și se îndepărtă de grup. Privi sus către sirena de nisip, concentrându-se asupra abilității sale de a se lega de alte făpturi. Dacă se străduia, putea să o controleze. De această dată trebui să facă un efort imens, dar reuși să atragă atenția sirenei de nisip. Fiara se opri în aer când deveni conștientă de chemarea lui Kassir. Nimeni nu mai încercase așa ceva până atunci. Gata să cerceteze și să elimine acea nouă amenințare, zbură spre Kassir. Acesta rămase nemișcat. Nu își ridică arcul. Îi auzea pe ceilalți țipând la el, îndemnându-l să facă ceva sau să se dea la o parte. Nu-i băgă în seamă. Știa ce avea de făcut.
Fiara aproape că îl ajunse. Kassir ridică arcul și ținti. Sirena de nisip îl privi fix în ochi. Ca și cu ursul umbră, Kassir simți o legătură între el și ea. Aproape ezită. Apoi își aminti de Run – și trase.
Săgeata scăpă din arc, tăind aerul. Nimeri sirena de nisip în piept. Mai târziu, Kassir avea să își dea seama că singurul motiv pentru care reușise era deoarece aceasta fu surprinsă și uluită de acea atracție. Monstrul scoase un urlet de durere. Era un plânset de mânie și mirare al unei făpturi ce până atunci se considerase de nedoborât. Bătu neajutorată din aripi. Apoi, se prăvăli pe neașteptate la pământ, stârnind un nor de praf la picioarele lui Kassir.
Când praful se risipi iar Kassir putea vedea din nou cum trebuie, își privi dușmanul căzut. Spre groaza lui, văzu cum se micșorează în fața ochilor săi înspăimântați. Deveni o creatură mică și ofilită, cu mădulare osoase. Nimeni nu știa care era forma adevărată a unei sirene de nisip – decât atunci când aceasta murea. Amintindu-și de ce văzuse din vârful dealului, pletele aurii și vocea limpede, Kassir se cutremură de scârbă.
Ridică capul. Ceilalți din caravană îl priveau fix. Pe chipuri li se citea uimirea. Știa ce gândeau – reușise ceva imposibil. Nimeni, se credea, nu mai omorâse o sirenă de nisip. Kassir însă nu își considera fapta demnă de laudă. Trebuia să o facă mai devreme, înainte ca Run să fie nevoit să își dea viața pentru el. Gândul îi aduse un gust amar în gură.
-V-am spus că o pot chema spre mine, spuse răgușit.
Copyright Simina Lungu 2022
Comments