6. Îl înmormântară pe Run a doua zi dimineață, înainte de a porni din nou la drum. Mai aveau și o strajă rănită, însă nu foarte grav. Unii ar fi spus că nu a fost un preț prea mare – un mort și un rănit din treisprezece oameni – ca să treacă în siguranță și sa ucidă și o sirenă de nisip pe deasupra. Însă Kassir nu putea vedea lucrurile astfel. Gândurile îl tot purtau la Run. Fusese numai cu câțiva ani mai în vârstă decât el – mult prea tânăr, ca să moară așa.
-Avea familie? întrebă. Spunea că tatăl său e negustor.
-Mai sunt și două surori, spuse Batar cu greutate. Știu satul său – nu e unul înstărit. Run s-a alăturat străjilor deoarece tatăl său nu a avut noroc anul ăsta. E un motiv obișnuit când tinerii se alătură străjilor. Va trebui să le spun vestea când ne întoarcem.
Kassir îi aruncă o privire lui Batar. Chipul îi era înăsprit. Probabil că nu era prima oară când trebuia să aducă vești rele familiilor străjilor aflate sub comanda sa. Însă Kassir aproape dorea să fie el cel care să înștiințeze pe cei din familia lui Run. La urma urmei, Run murise pentru el. Apoi, se gândi la familia sa. Dacă ceva se întâmpla cu el, nimeni nu avea să aducă vestea lui Rashed și Malnei. Nu vor ști niciodată. El era deja mort pentru ei.
Caravana împuținată porni din nou la drum. Nopțile erau acum mohorâte fără poveștile lui Run. Kassir se gândea la el deseori în timpul serii, amintindu-și de istoriile sale despre Lumea de Afară și de fascinația sa pentru Cetatea de Marmură Albă. Știa ce ar fi spus un adept fanatic al Zeilor Deșertului. Run spusese ceva care îi jignise, iar moartea îi era o pedeapsă sau un avertisment pentru cei ce se gândeau prea mult la Lumea de Afară. Kassir, însă, nu credea asta. Niciun zeu care merita venerat nu putea să pedepsească atât de aspru pe cineva doar pentru că era deschis la minte.
După incidentul cu sirena de nisip caravana călători câteva zile fără să mai fie atacată. Nici nu prea erau vietăți în deșert. Nicio fiară care putea supraviețui acelei zăpușeli infernale nu mai avea și energia să urmărească și să încolțească o caravană. Căldura și soarele arzător deveneau ele însele un pericol.
Kassir fu primul care simți asta, chiar dacă la început nu își putu da seama ce era. Se trezi într-o dimineață cu o senzație ciudată. Lumea i se părea prea clară și strălucitoare, deși în același timp era îndepărtată și înăbușită. Era ca și cum privea o imagine detaliată gata să dispară în orice clipă. Înghiți și descoperi că îl durea gâtul. Nu îl surprinse prea mult. Nu aveau voie să bea multă apă dat fiind că nu prea aveau șanse să mai găsească izvoare până ajungeau la Templul Zeilor Soarelui.
Și ceilalți păreau dezorientați. Câțiva se tot împiedicau, ca și cum ar fi dat de obstacole nevăzute. Acea zi se dovedi a fi un chin. La miezul zilei, Kassir era sigur că luase foc. Aproape că îl imploră de câteva ori pe Tar să oprească. Nu mai puteau merge așa. Trebuiau să aștepte până ce soarele cobora de pe cer.
Ar fi fost într-adevăr mai bine dacă ar fi putut înainta în timpul serii și noaptea, poposind în timpul zilei. Nu i-ar fi cruțat de soare, dar măcar i-ar fi scutit de a se mișca pe acea căldură infernală, când își îndreptau întreaga voință pentru a mai face încă un pas, până ce erau cu totul sleiți. Însă aceasta era caravana care purta tributurile menite Zeilor Soarelui, nu un convoi de neguțători. Erau legi ce trebuiau urmate. Tributurile trebuiau purtate în timpul zilei. Doar erau pentru Zeii Soarelui.
În acea noapte, Kassir se simți ceva mai bine. Nu putu să adoarmă, însă, și când în sfârșit putu să moțăie un pic, avu vise ciudate, fără nicio noimă. A doua zi dimineață îl văzu pe Tar privind pe câteva străji și clătinând din cap. Kassir nu știa ce îl neliniștea pe stăpânul caravanei, însă începu și el să se simtă tulburat. Tar era un om dur. Nu se lăsa afectat de lucruri dacă nu exista un motiv bun.
Acea zi fu încă și mai călduroasă. Aerul mocnea iar pământul le ardea picioarele. Merseră toată după-amiaza când pe neașteptate una din cămilele ce purta tributurile se prăbuși în genunchi. Nu încercă să se mai ridice. Tar merse să vadă ce era cu ea. Clătină din cap. Chipul i se înăspri.
-Descărcați povara, spuse. Și puneți-o pe altă cămilă. Apoi luați-o din nou la drum. Vă prind din urmă după ce termin.
La început Kassir nu înțelese de ce Tar îi trimitea înainte.
-De ce nu vrea să rămânem? întrebă în timp ce îi ajuta pe ceilalți să împartă tributul pentru celelalte cămile.
-Nu vrea să fim aici când o face, spuse Batar sumbru.
-Ce să facă?
Batar arătă spre cămila căzută.
-Bietul dobitoc e pocnit de soare. N-o mai duce mult. Cel mai bun lucru e să-i sfârșim suferința până nu e mai rea.
Kassir fu îngrozit. Era una din cămilele de povară – nu Iute ca Vântul al său – însă parcă îl pierdea din nou pe Run. Trebuia să existe o altă cale.
-Dar...încercă, când Batar îl opri.
-Nu începe, îi spuse aspru. Așa e când treci deșertul. Pierzi – și oameni și dobitoace. Nu poți fără să îi sacrifici ceva.
Kassir ar fi vrut să spună că deja oferiseră o jertfă deșertului. Însă poate Batar credea că nu fusese de ajuns.
Caravana se puse din nou în mișcare. Peste două ore li se alătură și Tar. Nu vorbi despre cele întâmplate. Era la fel de eficient ca întotdeauna. Dar Kassir prinse unda de tristețe din privirea sa. Orice ar fi spus Batar despre legile deșertului, era limpede că nu toți erau de acord cu ele.
Kassir se simțea copleșit și deprimat. Gândul îl duse la Zeii Soarelui și la Zeițele Ploii. Lumea spunea că aceștia îi apărau pe locuitorii deșertului. Dar dacă chiar era așa, de ce trebuiau să îndure atâtea greutăți? Traversau deșertul în cea mai călduroasă lună din an pentru a aduce tributuri la Templul Zeilor Soarelui; cei care aveau daruri erau obligați să își părăsească casele pentru a-i sluji pe Zei, fără să se poată opri nicăieri mult timp; unii oameni erau exilați în Lumea de Afară, departe de cei dragi, doar pentru că șederea lor durase mai mult decât ceruseră preoții. Acestea nu erau faptele unor zei drepți.
Tânărul Păstor al Luminii scutură iute din cap, până ce ameți și mai tare. Îi aruncă o privire îngrijorată Rheei, aproape sigur că ceva de pe chipul său îi trăda gândurile. Însă Rhea nu se uita la el. Era prea ocupată să rămână în picioare.
În acea noapte Kassir avu din nou de vise ciudate. Pe majoritatea nu le putea tălmăci, însă îl tulburară nespus. Visă Cetatea de Marmură Albă, neclară și transparentă, ca o fortăreață de ceață. Dar putea vedea limpede forme albe uriașe zburând în cerc deasupra ei. Parcă erau dragoni – sau vulturi uriași. Voci îl chemau pe nume. Pe unele le cunoștea – Rashed și Malna și Lusa. Altele îi erau străine. Uneori i se părea că aude vuietul unui foc și lătratul unui câine.
Deschise brusc ochii când simți o mână pe frunte. Afară era încă întuneric. Tar era aplecat deasupra sa. Kassir se încruntă.
-Nu te mișca prea mult, îi spuse Tar. Ai febră.
Gândurile și visele sale aveau deci o explicație simplă. Nu se afla nimic profetic sau de rău augur în ele, erau doar rezultatele frigurilor sale. Probabil că îl pocnise soarele. Își aminti de cămila din acea zi. Se cutremură. Tar îl bătu pe umăr.
-Nu mai fi așa de speriat, îl dojeni. Nu ești încă așa de rău. Poate îți trece până dimineața. Și ne apropiem de templu. S-ar putea să ajungem acolo până să ți se facă mai rău.
Îi dădu niște apă și îi spuse să se culce la loc. Kassir se lăsă din nou prada viselor.
În ziua următoare nu se simți mai bine, dar măcar putea merge iar capul îi era cât de cât limpede. Una din străji – cea mai bătrână – se prăbuși și trebui legat de cămila sa. Alte două străji păreau bolnave. Ochii Rheei erau încesoșați. Fierbințeala pusese stăpânire pe toți. Acesta era a doua lor încercare. Deși sirena de nisip nu îi ucise, soarele părea că le va da de capăt.
7. În zilele ce urmară două străji și patru cămile căzură pradă soarelui. Noroc că mai aveau destule puteri să care tributurile între ei. Majoritatea timpului Kassir nici nu mai știa cine era. Nici nu știa încotro mergea. Tot ce știa era că trebuia să meargă mai departe. Dacă continua să meargă, poate scăpa de soare. Alteori însă îl cuprindea frica. Credea că de fapt se îndreptau către soare. Atunci se gândea că singurul mod în care se puteau elibera de căldură era să caute o cale de ieșire din deșertul ăla drăcesc. Probabil că rostise asta de câteva ori cu voce tare. Își amintea cum ceilalți se uitau ciudat la el, ca și cum ar fi fost posedat. Avea noroc că Rhea delira aproape la fel de mult ca el. Altfel i-ar fi spus câteva despre aiurelile sale eretice.
După câteva zile, lucrurile se înrăutățiră. Singura rază de lumină fu că reușiră să găsească un izvor subteran. Nu avea multă apa, dar ajută totuși un pic. Kassir se simțea mai bine după niște apă proaspătă. Era mai conștient de lumea din jur, chiar dacă era încă amețit.
În acea noapte, în timp ce moțăia lângă foc, prinse o conversație între Tar și fiul său. Vorbeau în șoapte. Cu siguranță credeau că doarme, altfel nu ar fi purtat acea discuție.
-Lucrurile merg prost, tată, spuse Batar.
Tar mormăi.
-Ar putea fi mai rău.
Acesta era Tar. Nu puteai supraviețui atâtea traversări ale deșertului fără să-ți dezvolți o astfel de mentalitate. Pentru cineva ca el, fiecare pierdere era de așteptat – fiecare înfrângere putea să fie și mai rea. Batar nu avea experiența tatălui său. Începuse să intre în panică.
-Spune-mi cum ar putea fi mai rău. Uită-te la noi. Am pierdut cămile. De-abia ne mai târâm cu tributurile. Am pierdut trei oameni. Erau străjile mele, sub comanda mea și eu eram cel responsabil de ei. Cât despre Păstorul nostru al Luminii, el e...e...
-Nu se simte tocmai bine.
Batar pufni, clătinând din cap la auzul observației tatălui său.
-Nu, corectă scurt. E mai mult decât atât. E ars de soare și are fierbințeli. Delirează uneori. L-ai auzit. Poate e pe moarte.
Urmă o clipă de tăcere. Kassir își ținu răsuflarea. El unul nu-și dăduse seama că era pe moarte.
-Am auzit că e nevoie de mai mult decât o simplă traversare a deșertului ca să ucizi un Păstor al Luminii, comentă Tar calm.
-Însă e nevoie de mult mai puțin să ucizi un flăcău de șaișpe ani.
De data asta, Tar nu îl contrazise. Kassir rămase cu urechile ciulite. Spera că aveau să continue. Îl speriaseră destul de tare, dar totuși, voia să audă mai mult.
-Ce crezi că ne vor face, dacă nu reușim să le aducem Păstorul Luminii? întrebă Batar. Oare vom fi destul de norocoși să ne alegem doar cu ceva timp în temnițe? Sau ne vor alunga?
-Nu știu. Nu cred că vor fi prea aspri. Facem tot ce stă în puterile noastre. Le poate spune asta și Rhea.
Batar pufni din nou.
-Rhea habar n-are cine e acuma.
Rămaseră câtva timp în tăcere. Kassir se temu că nu aveau să spună mai multe în acea noapte. Apoi auzi din nou vocea lui Batar.
-Nu că mi-e teamă de pedepsele Preoților. Dar nu-i vorba numai de un Păstor al Luminii oarecare. E vorba de Kassir al nostru. Am ajuns să-l îndrăgesc. Și ne-a salvat viețile, tată. Ne-a salvat de la sirena de nisip, riscându-și viața și reușind ceva de neimaginat. N-am sta aici acum dacă n-ar fi fost el. Îi suntem datori. Trebuie să ne plătim datoria.
-Și o plătim, fiule, spuse Tar blând. Facem tot ce putem să îl aducem pe Kassir în siguranță la Templul Zeilor Soarelui. Nu mai e mult până la templu. Numai câteva zile. Kassir poate rezista până atunci. E puternic – și nu-i numai asta. Nu cred că tânărul nostru Păstor al Luminii e menit să fie ucis de o simplă traversare a deșertului. Arată ca cineva ales de soartă. Nu știu pentru ce, dar trebuie să rămână în viață.
Cei doi nu mai vorbiră în acea noapte. Lumea era acum tăcută. Mintea înfierbântată a lui Kassir încerca să pună cap la cap ce auzise. Gândurile îi umblau aiurea. Unul singur îi cerea atenție, însă. Tar spunea că el fusese ales de soartă. Poate că era numai insolația și fierbințeală, însă Kassir era sigur că avea dreptate. Simțea că era condus către un destin pe care nici Zeii Deșertului nu îl puteau schimba.
Copyright Simina Lungu 2022
Comentarios