4. Kassir nu prea avu de ales. Îl urmă pe Bushir de-a lungul coridoarelor întunecate, către sala unde cântecul straniu încă mai continua, cu notele sale neschimbate. Bushir nu vorbea, iar Kassir hotărî să rămână și el tăcut. Nu voia să încalce vreo regulă fără să știe. Continuară să meargă prin templu, fără să arunce priviri în jurul lor. Kassir devenea din ce în ce mai conștient de figurile întunecate ce îi urmăreau din colțuri ascunse. Privirile lor tăcute îl tulburau. Pe măsură ce mergeau, cântecul se auzea din ce în ce mai tare. Acum Kassir putea prinde cuvinte în acea incantație fără de sfârșit. Nu le înțelegea, însă. Îi sunau cunoscut, dar oricât încerca să le găsească un sens, tot nu reușea.
În cele din urmă, Bushir se opri la intrarea într-o sală imensă. Kassir stătea lângă el, căscând ochii. Nu văzuse niciodată o încăpere atât de mare. Tavanul era atât de înalt, încât de-abia reușea să îi zărească forma lui rotundă. Pereții erau făcuți dintr-o piatră neagră ce părea că picase din cer. Coloane groase decorau camera iar bucăți de marmură apăreau pe ici și colo, cioplite ca să reprezinte soarele conducând un car înaripat. Spre deosebire de celelalte locuri din templu, camera avea ferestre largi, permițând razelor soarelui să intre. Străluceau pe un piedestal din centrul încăperii. Un pocal de aur curat și unul de argint decorat cu o nestemată albastră se aflau acolo.
Aceasta trebuia să fie Sala de Rugăciune, despre care auziseră toți din deșert. Acolo coborau Zeii Soarelui pentru a-i sfătui pe Preoți, spunându-le ce legi să impună și cum să îi conducă pe locuitorii deșertului. Era de asemenea și locul unde, în anii când ploua mai mult de o dată în an, o tânără Preoteasă a Zeițelor Ploii era sacrificată Zeilor Soarelui.
Camera nu era goală. Zeci de siluete îngenuncheate priveau imensul piedestal – Altarul Soarelui, așa era numit. Lângă acesta stătea un bărbat înalt îmbrăcat în robe aurii. Era surprinzător de tânăr, însă pe chipul lui se citea o hotărâre de neoprit. Ochii îi erau reci și goi, însă, iar în timp ce privea la el, Kassir fu cuprins de impresia că se uita în ochii unui om care nu avea suflet.
Bushir păși înăuntru, făcându-i semn lui Kassir să îl urmeze. Trecură pe lângă rândurile de figuri îngenuncheate. Kassir simțea ochii lor urmărindu-i în timp ce se apropiau de altar. Se opriră în fața sa iar Bushir se înclină bărbatului în robe aurii.
-Mare Preot Adar, îl salută. Preastrălucitule. Ți-l prezint pe Kassir din satul Pietre Roșii, un Păstor al Luminii. Se află acum în fața ta, cerând să intre în slujba Zeilor.
Kassir stătea cu capul plecat. În gând se revolta la vorbele lui Bushir. Știa deja că era un fel anume de a spune și a face lucrurile în acel loc, însă lui tot nu-i plăcea ca cineva să vorbească pentru el, nedându-i șansa să spună și el ceva. Fără să rostească un cuvânt, Adar îi indică lui Bushir că își îndeplinise treaba. Bushir se retrase cu o plecăciune. Kassir rămase în fața altarului, cu ochii plecați. Știa că nu trebuia să se uite la Marele Preot până nu i se dădea voie.
Adar îl cercetă pe Kassir vreme îndelungată. În cele din urmă, se îndepărtă de altar, apropiindu-se de băiat. Puse mâna pe bărbia lui Kassir și îi ridică încet capul. Din nou, privirile li se întâlniră. Așa de aproape, Kassir putea vedea mai bine cât de lipsiți de expresie îi erau ochii, fără nicio sclipire vie, fără căldură. Până și mâna îi era de gheață, ca mâna unui mort. Se abținu să nu se cutremure.
-Bine ai venit, Kassir, rosti Adar, dându-i drumul. E mereu o zi bună când un Păstor al Luminii ni se alătură. Cei ca tine sunt foarte prețioși. Mulți din dușmanii Zeilor au fost descoperiți datorită diligenței celor cu darurile tale.
-Sper că mă vei considera și pe mine la fel de diligent Preastrălucitule, spuse Kassir. Sunt gata să îi slujesc pe Zei și pe locuitorii deșertului cât de bine îmi va sta în puteri.
Ochii aspri ai lui Adar se îngustară. Nu spuse nimic însă, ci îl întoarse pe Kassir cu fața către preoții îngenuncheați. Mâinile îi erau așezate pe umerii băiatului.
-Iată-l, fraților, pe Kassir, declară pe un ton hotărât ce scutură pereții acelei încăperi. Aici este unul binecuvântat de Zei cu vedere și auz ascuțit, iar acum se întoarce de bună-voie la noi să își ofere serviciile drept recunoștință. De acum încolo, viața sa va fi dedicată Zeilor Soarelui și a Zeițelor Ploii. El va fi sluga lor umilă. Urați-i bun venit în mijlocul nostru, fraților.
Preoții își ridicară vocile în semn de bun venit. Pereții încăperii vuiau. Kassir nu descoperi niciun fel de prietenie în acel gest. De fapt, avea impresia că era înlănțuit de preoți și de obiceiurile lor, obligat să se lege de ei pentru totdeauna.
5. După ce fusese prezentat Preoților Soarelui, Kassir fu condus într-o odaie mică pentru a se odihni după chinurile suferite în deșert. Reușise multe ajungând acolo, îi spuseseră preoții, și merita să doarmă bine în acea noapte. În ziua următoare, Adar avea să îi explice care îi vor fi îndatoririle și cât de importante vor fi faptele sale pentru a ține pe locuitorii deșertului în favoarea Zeilor.
Camera de piatră nu avea decât un pat și o lampă. Era prima oară când Kassir dormea singur. În sat, împărțise patul cu fratele său mai mic, iar sora lor dormise în aceeași cameră. Acum, cea mai apropiată persoană era separată de el de un zid de netrecut. Gândul era atrăgător dar și înspăimântător în același timp. Începea să se simtă singur. Se întrebă ce făceau Tar și ceilalți. Îi era dor de ei. Se îndoia, însă, că avea să îi mai vadă vreodată. Și chiar dacă se mai întâlneau, lucrurile aveau să fie diferite. El va fi un Păstor al Luminii în toată regula. Avea să fie tratat diferit. Da, se gândi morocănos, avea să fie o viață singuratică.
Dar și interesantă, își aminti. Va vedea multe locuri din deșert. Un Păstor al Luminii avea și multe privilegii, nu numai îndatoriri. Era nerecunoscător să se gândească doar la dezavantajele aduse de condiția sa. Nu se făcea așa când venea vorba de daruri de la Zei. Se culcă și dormi mult timp, visând la noua viață ce avea să înceapă din ziua următoare.
Se trezi a doua zi dimineață odihnit, cu ultimele rămășițe ale oboselii dinainte complet risipite. Capul îi era limpede acum. Își dădu în sfârșit seama ceea ce nu prea reușise să înțeleagă cu o zi înainte. Se afla în Templul Zeilor Soarelui. Reușise. Supraviețuise traversării deșertului.
Se ridică. Observă că i se pregătiseră veșminte noi. Hainele cele vechi nu le putu găsi. Se îmbrăcă și ieși din odaie. Nu știa încotro să o apuce după aceea. Din fericire, nu trebui să se gândească prea mult. De cum deschise ușa, un preot se apropie de el. Probabil așteptase afară.
-Urmează-mă, Păstor al Luminii, spuse.
Kassir nu fu condus înapoi în sala mare. Fu în schimb dus altundeva. Ghici că mergea spre camera lui Adar. El și Marele Preot urmau să aibă o discuție secretă despre viitorul său. Se gândi cu regret că ar fi putut să mai aștepte până ce mânca ceva.
Camera lui Adar era la fel de mică ca a lui Kassir. Însă pereții erau decorați cu tapiserii aurii care străluceau în lumina lămpilor. Era ca și cum ar fi pătruns în soare. Kassir clipi, orbit pentru o clipă. Adar îl urmări amuzat.
-Văd că ochii îți sunt foarte ageri, observă sec.
-Știi deja că sunt, spuse Kassir cu îndrăzneală. Doar sunt un Păstor al Luminii.
Călăuza sa icni auzind cum vorbea el cu Marele Preot al Zeilor Soarelui. Altcândva Kassir ar fi fost și el surprins de îndrăzneala sa. Însă tocmai se întoarse dintr-o călătorie prin deșert cu paznicii caravanei care tot timpul vorbeau pe șleau. Încă nu ținea minte cum să se comporte în lumea civilizată. Dacă se lua după privirea ușor indulgentă a lui Adar, Marele Preot credea și el același lucru.
-Lasă-ne singuri, îi ordonă călăuzei.
Preotul ieși cu o plecăciune. Adar îi făcu semn lui Kassir să se așeze într-un scaun jos. Acesta ascultă, refuzând să se uite la pereții strălucitori.
-Nu ar trebui să îți fie teamă să privești strălucirea soarelui, Kassir, îi spuse Adar.
Ochii lui Kassir se îngustară. Nu se așteptase la astfel de vorbe de la nimeni altul decât Marele Preot al Zeilor Soarelui.
-Nu ar fi o ireverență, Preastrălucite?
Adar dădu scurt din cap.
-Pentru oamenii simpli, da, aprobă el. Însă nu pentru cei aflați în slujba Zeilor Soarelui. Noi cei care înțelegem cu adevărat suntem obligați să îi privim în ochi. Ar însemna un păcat, dacă nu am face-o. E dreptul și datoria noastră să îi vedem în toată splendoarea lor, oricât de periculoasă ar fi aceasta pentru noi.
Kassir nu știa cum să răspundă. Nimeni altcineva nu îi mai vorbise așa vreodată. El nu era sigur că putea susține că înțelegea ce se afla în mintea Zeilor Deșertului. Adar îl privi cu un oarecare dispreț.
-Vei ajunge să ști, îi spuse. Dacă vrei să devii un bun Păstor al Luminii, va trebui să îi înțelegi.
Kassir căscă ochii la preot. Nu îi venea să creadă. Auzise, desigur, de astfel de lucruri. Zeii Soarelui și Zeițele Ploii ofereau multe daruri. Simțurile ascuțite erau doar unele din acestea. Mai erau și cei ce puteau citi gândurile semenilor lor. Se părea că Marele Preot al Zeilor Soarelui avea un astfel de har. Adar zâmbi scurt când își dădu seama că băiatul ghicise adevărul.
-Așa e. Nu se vorbește despre asta în afara Templului, dar și eu am fost binecuvântat de Zei – întocmai ca și tine. I-am slujit pe Zeii Soarelui în multe feluri, unele plăcute, unele nu prea. Am ajuns să îi înțeleg. Așa am primit această onoare. Sunt dovada vie a cât de sus pot ajunge cei ca noi – dacă îi putem sluji pe Zei exact așa cum ne-o cer aceștia. Cine știe? Peste ani, poate că tu vei fi cel care îmi va lua locul.
Atenția lui Kassir fu atrasă de cuvintele lui Adar. Ceva din mândria sa de dinainte și din vechile sale ambiții – temperate de trecerea prin deșert și de moartea lui Run, dar încă ascunse în adâncul minții sale – se treziră la acest gând. Își spunea că merita respect, mai ales după copilăria sa. Și cine altcineva să fie mai respectat decât Marele Preot al Zeilor Soarelui. Adar era dovada că se putea. Și, deși era cam neliniștit în prezența Marelui Preot, Kassir se hotărî pe loc să meargă pe aceeași cărare ca și acesta.
-Ce trebuie să fac? întrebă. Adică – ca să îi slujesc pe Zei. Care îmi sunt îndatoririle?
Ochii lui Adar străluceau.
-Te văd nerăbdător. E bine. Mulți șovăie la început. Nu ne putem permite ezitări în rândurile soldaților Zeilor.
-Bineînțeles că nu. Deci ce trebuie să fac? Ce slujbă voi avea?
Adar nu răspunse imediat. Se ridică și începu să se plimbe prin odaia mică cu pași înceți și apăsați. Kassir îl urmări, de-abia ținându-și nerăbdarea în frâu. Se abținu să repete întrebarea. Adar avea să răspundă când va crede de cuviință.
-Spune-mi, rosti în cele din urmă Marele Preot, oprindu-se cu spatele la Kassir. Ce știi despre Lumea de Afară?
Kassir se înfioră. Avu grijă să își golească mintea de orice gânduri. Adar nu trebuia să afle că visase o dată despre Cetatea de Marmură Albă.
-Nu știu decât zvonuri împărtășite de călători, răspunse calm. Eu desigur nu am fost acolo niciodată.
Nu știa dacă reușise să îl convingă pe Adar. Acesta avea încă spatele la el. Dar poate că asta era un lucru bun. Poate nu avea de unde să știe ce gândea Kassir dacă nu se uita la el.
-Desigur, încuviință Adar, dând din cap gânditor fără să se întoarcă. Și ce crezi despre acele zvonuri? Le-ai putea considera de încredere?
Kassir dădu din umeri.
-Nu am cum să știu, Preastrălucite. Deși, cred că neguțătorii gândesc că cu cât ne impresionează cu istorisirile lor grozave, cu atât ne vor convinge să le cumpărăm marfa.
Adar se întoarse atunci. Părea oarecum amuzat.
-Pe scurt, nu știi prea multe despre Lumea din Afară, concluzionă.
-Nu mai mult decât oricine din deșert care nu a fost niciodată acolo.
Adar îl cercetă pe Kassir îndeaproape.
-N-ai vrea să afli mai multe?
-Preastrălucite? întrebă Kassir cam temător. Ai de gând să mă trimiți în Lumea de Afară?
Adar râse scurt.
-În niciun caz, spuse cu fermitate. Tu ești ultimul pe care l-am trimite acolo. Când preoții îi spun cuiva să plece în Lumea de Afară, este o pedeapsă și nu mai există întoarcere.
-Exil.
Nu înțelegea de ce îl înspăimânta așa de mult acel cuvânt. Adar avea dreptate. Era doar un slujitor al Zeilor. Nu prea erau șanse să facă ceva care să-l trimită în exil.
-Nu putem opri oamenii din a merge de bună voie în Lumea de Afară, îl informă Adar pe Kassir. Nu prea încurajăm această practică și încercăm să le limităm expunerea, însă nu o putem opri cu totul. Lumea de Afară e un loc bun unde să faci comerț. Plătesc regește pentru ce avem noi de oferit. Și ei au marfă bună. Mi s-a spus că vinul din Lumea de Afară este excepțional. De asemenea, nu îi putem opri pe cei din Lumea de Afară din a intra în deșert, deși stăm cu ochii pe ei mereu și îi trimitem înapoi de unde au venit cât de iute putem.
Kassir îl privi surprins. Era prima oară când auzea că cei din Lumea de Afară intrau în deșert. Adar zâmbi șiret.
-Desigur, acesta este un alt lucru pe care preoții și preotesele încearcă să îl țină ascuns, explică. Nu vrem ca veștile despre străini să se răspândească în toate satele. Ar tenta oamenii prea mult. I-ar face curioși. Curiozitatea poate fi periculoasă, să știi.
Kassir rămase tăcut. El unul nu era de acord cu Adar. Știa că avea și el destulă curiozitate. Până atunci, nu considerase asta ceva rău.
-Ești încă tânăr, observă Adar. Sunt multe lucruri pe care nu le înțelegi încă. Nu contează. Le vei înțelege, până la urmă. Ce vreau eu să spun, dragul meu Kassir, este că suntem mai contaminați de cei din Lumea de Afară decât am vrea. Cei care călătoresc acolo și care se întâlnesc cu străinii trebuie urmăriți cu grijă. Trebuie să ni se aducă mereu de știre despre faptele și cuvintele lor. Nu vreau să spun că aceștia sunt oameni răi. Însă s-au apropiat de ceva ce nu ne aparține – de ceva ce nu este sub influența veneraților Zei ai Soarelui și a preaiubitelor Zeițe ale Ploii. Bănuiesc că știi că cei din Lumea de Afară nici măcar nu cunosc numele protectorilor noștri.
Kassir dădu încet din cap. Chipul înainte lipsit de expresie al lui Adar era acum aprins de o ardoare nemaivăzută.
-Cei care intră în contact cu Lumea de Afară – trebuie să știm ce fac și ce spun. Au nevoie mai mult decât oricine altcineva să fie călăuziți pe calea cea bună, Kassir. De obicei, preotul din satul lor ne trimite de veste despre mișcările acestora. Numai că această strategie are lacune. Ei pot avea grijă să nu se comporte diferit de față cu preotul. De obicei împărtășesc gândurile lor doar prietenilor apropiați și familiei lor, celor în care pot avea încredere, vorbind doar în șoapte. Un Păstor al Luminii poate auzi aceste șoapte, Kassir. Nici nu trebuie să știe lumea că se află acolo.
Kassir se încruntă. Începea să înțeleagă ce voia Adar de la el. Nu se așteptase la asta. Înainte crezuse că a-i sluji pe Zei însemna a-i ajuta și pe locuitorii deșertului. Crezuse că datoriile unui Păstor al Luminii însemnau să vâneze pentru oameni, să ucidă urși umbră, să îi însoțească când traversau deșertul, protejându-i de relele ce se ascundeau în sălbăticie. Asta se așteptase el să facă.
-Sunt lucruri admirabile, recunoscu Adar, răspunzând gândurilor lui Kassir. Însă tu nu îi vei ajuta pe locuitorii deșertului în viața lor de zi cu zi. Ce îți ofer eu e mult mai important. Într-un fel, le vei salva sufletele. Ce ar putea fi mai bine? Ce ar putea fi mai nobil? Tu vei fi cel mai bun lucru pentru acei oameni. Mulți s-ar putea să nu afle niciodată, iar cei care te vor descoperi deseori nu îți vor fi recunoscători. Însă până la urmă tot vei primi glorie, Kassir. Zeii vor avea grijă de asta. Dacă îi slujești cum trebuie, dacă faci exact ceea ce spun ei, aceștia te vor răsplăti.
Kassir se simți cuprins de mândrie. Imaginea descrisă de Adar îl ispitea. Voia să ajute cât de bine putea. Iar slujba sa va fi importantă. Părea ceva după care tânjise mereu.
-Promit să fac tot ce îmi stă în puteri, declară solemn. Promit să îi mulțumesc pe Zeii Soarelui și pe Zeițele Ploii. Promit să acționez mereu pentru binele locuitorilor deșertului.
Până la urmă, Kassir nu reuși să țină decât unul din jurămintele sale.
6. În ziua următoare Kassir fu condus într-o odaie mică plină de cărți cu coperți de piele prăfuite. Era Biblioteca Zeilor. Locul nu era așa de impresionant cum îi suna numele. Camera era de obicei goală. Puțini preoți considerau că aveau motive să intre acolo.
În odaie se aflau hărți precise ale deșertului – și câteva cu Lumea de Afară. Se găseau cărți despre fiarele pe care le putea întâlni un călător prin deșert, și cum puteau fi acestea învinse. Altele descriau pe cei din Lumea de Afară, și arăta cum puteau fi aceștia reconoscuți în ciuda șiretlicurilor lor. Lui Kassir i se dădu la dispoziție o lună pentru a învăța hărțile și a citi câte cărți putea. Avea o lună să afle despre deșert și tot ce îl aștepta pe drum. După o lună, avea să plece în misiunea lui de-o viață în slujba Zeilor.
-Voi călători desigur singur, spuse Kassir încercând să își ascundă dezamăgirea.
-Nu poate fi evitat, îi spuse Adar. Aparții Zeilor și nu oamenilor. Ca și mine, deci te înțeleg. Avem o slujbă plină de singurătate. Din când în când, vor mai fi și alții. Mai sunt Păstori ai Luminii care uneori lucrează împreună. Așa își îndeplinesc sarcinile mai ușor.
Kassir își mușcă buza. Era gânditor.
-Nu cred că am mai întâlnit vreodată un alt Păstor al Luminii, spuse. Aș vrea să cunosc unul, totuși. Nu m-aș mai simți așa de singur.
Pe chipul lui Adar nu se citea nicio urmă de înțelegere.
-Nu ești singur, Kassir, declară ascuțit. Zeii Soarelui și Zeițele Ploii pășesc veșnic alături de tine. Cum pășesc și alături de mine.
Gândul îl încuraja pe Adar să meargă înainte. Kassir însă se îndoia că va fi vreodată suficient pentru el.
***
În următoarele zile Kassir aproape că nici nu mai mânca și dormea foarte puțin. Stătea în mica bibliotecă îngropat în hărți. Preoții nu-i dădură voie să și le copie. Trebuia să le țină minte, chiar dacă erau multe de învățat. Se concentră cel mai mult asupra părților din deșert pe care nu le cunoștea. Nu vedea niciun rost să se uite la ce se afla din apropierea Pietrelor Roșii. Cunoștea acel loc ca în palmă. Și oricum nu prea erau șanse ca el să fie trimis acolo. Lumea îl cunoștea. Poate că peste mulți ani, când avea să se schimbe și nimeni nu îl va mai recunoaște...nici măcar Rashed și Malna...Își spuse să nu se mai gândească la așa ceva.
Se uită și la hărți din Lumea de Afară, deși Adar îi spusese că el nu avea să fie niciodată trimis acolo. Nu se putea abține. Lumea de Afară îl ispitea. Poate că o astfel de curiozitate la un servitor al Zeilor Deșertului era lipsită de respect, dar el nu putea să îi nege existența.
Într-o zi, dădu peste un plan prăfuit al Cetății de Marmură Albă. Nu știa cum ajunsese harta în mâinile Preoților Soarelui. Probabil de la unul din călătorii străini de care îi spusese Adar. Știa că nu era voie să se uite la ea, însă desenul îl atrăgea. Nu putea spune cât de vechi – sau cât de exact – era planul; totuși, îl învăță, așa cum ar fi trebuit să facă și cu cărările din deșert. Se gândi mult la numele ciudate scrise pe acea hârtie – Librăria Înțelepciunii, Hanul Penei Aurii, Palatul de Argint. Se întrebă ce povești se aflau în spatele acestor nume. Nu îi trebui mult să înceapă din nou să viseze la Cetatea de Marmură Albă.
În ciuda viselor, nu își putea permite să cerceteze Cetatea de Marmură Albă, sau orice alt loc din Lumea de Afară după bunul său plac. Atenția lui trebuia să fie asupra drumurilor grele din deșert, sub soarele mistuitor, și a puținelor oaze și așezări ce se iveau pe ici și colo, ca și cum încercau să sfideze condițiile aspre. Acela avea să îi fie regatul. Acolo erau oamenii pe care trebuia să îi ajute.
Se simțea singur în biblioteca din templu. Nu vedea pe nimeni, decât pe preotul trimis să îi aducă apă și mâncare de două ori pe zi. Acesta aproape că nu-l băga în seamă pe băiat. Adar nu îl vizita deloc, iar Kassir era recunoscător. Îi era teamă de Adar – nu din cauza autorității sale, ci datorită abilităților acestuia. Frica îl rușina. Toată viața și-o petrecuse supărat pe sătenii care îl tratau din cauza darurilor sale. Iar iată-l acum, simțind aceeași teamă și neîncredere față de altcineva, care, întocmai ca și el, nici măcar nu își dorise acele talente.
Într-o zi, când se împlineau patru săptămâni de când Kassir fusese dus în bibliotecă, preotul care îi aducea mâncarea îi dădu de știre că avea să plece în dimineața următoare. Era nevoie de un Păstor al Luminii într-un sat cam la cale de o săptămână de mers la apus de templu. Ucenicia lui Kassir lua sfârșit. Slujba lui era gata să înceapă. În acea seară cercetă drumurile ce duceau spre acel sat. Avea să îi simtă lipsa lui Tar. I-ar fi prins bine cineva cu experiența sa. Ar fi fost o călăuză strașnică. Însă în călătoriile sale nu aveau să fie călăuze. În cea mai mare parte a timpului, nu avea să fie decât el.
Ușa bibliotecii se deschise brusc. Kassir ridică surprins privirea, așteptându-se să-l vadă pe Adar în prag. Însă cea care intră fu Rhea. Kassir nici nu știa că Rhea se afla încă la templu. Caravana cu tributuri plecase cu câteva zile în urmă – fără să își mai ia rămas-bun de la el. Crezuse că Rhea îi însoțise. Acum însă își aminti că Rhea nu făcea de fapt parte din caravană. Ea lucra pentru preoți.
-Bună Kassir, îl salută.
Îi răspunse la salut cam tulburat. Nici în deșert nu știuse cum să se poarte cu Rhea. E drept că drumurile pustii creaseră o legătură între cei doi. Astfel de călătorii aduceau mereu oamenii mai aproape. Știa că putea avea încredere în ea, dar tot se simțea cam stingherit în preajma ei. Era ceva la ea – felul ciudat cum arăta, devotamentul ei fanatic față de Preoții Soarelui, felul în care vedea lumea doar în alb și negru – toate astea îl făceau să se simtă cam neliniștit.
-Ai venit să îmi urezi drum bun? întrebă, încercând să își ascundă stinghereala.
Rhea clătină din cap.
-N-am de ce să o fac. Te voi însoți în această misiune.
Kassir ridică din sprâncene. De obicei Păstorii Luminii călătoreau singuri. Însă aceasta avea să fie prima sa misiune. Preoții Soarelui pesemne că se hotărâseră să o trimită pe Rhea să îl ajute – sau să îl observe și să se asigure că știa cum să își facă treaba. Se simți umilit. Nu știa care din cele două posibilități îl enerva mai tare.
-E neașteptat, comentă.
-Dar sper că îți pare bine, spuse Rhea. Nu prea am apucat să vorbesc cu tine în deșert.
În vocea ei nu se auzea nimic acuzator. Însă Kassir se întrebă dacă nu cumva încerca să se refere la serile petrecute cu străjile caravanei, ascultând poveștile lui Run despre Lumea de Afară. Spera că nu avea de gând să spună ceva rău despre acesta. Însă Rhea nu-i pomeni numele. Făcu un pas în cameră și aruncă o privire asupra hârtiilor împrăștiate pe masă. Kassir răsuflă ușurat că în acea zi nu scosese nicio hartă cu Lumea de Afară. Nu știa cum ar fi explicat interesul său.
-N-ai de ce să te chinui prea mult cu hărțile, îl informă Rhea. Cunosc satul bine. M-am născut acolo.
Cuvintele îi stârniră curiozitatea lui Kassir.
-Acolo locuiesc părinții tăi?
Rhea dădu din umeri dezinteresată.
-Mama mea locuiește acolo, da. Nu știu dacă și tatăl meu la fel. Nu știu cine e acesta.
Kassir își mușcă buzele. Știa bine ce ar fi spus străjile caravanei despre tatăl Rheei și originile dubioase ale acestuia. Probabil ceva din ce gândea i se putea citi pe chip. Rhea îl privea șireată. Brusc se simți rușinat.
-Nu-i nimic, îi spuse. Știu la ce te gândești. Nu ești primul și nu vei fi nici ultimul. De fapt, cred că tatăl meu era din Lumea de Afară, ceea ce e la fel de rău. Mama mea a făcut un lucru bun, trimițându-mă la Templul Zeițelor Ploii când eram chiar mai tânără decât tine.
Kassir aproape o întrebă dacă fusese rău. Însă știa că nu avea să primească răspunsul adevărat. Rhea de azi era diferită de fata speriată abandonată printre străini într-un loc necunoscut. Era mândră de munca făcută în slujba Zeilor și mândră că avea această posibilitate. Dacă existase vreodată o perioadă cu dor de casă și teamă, mai mult ca sigur nu și-o mai amintea. Kassir se întrebă dacă avea și el să ajungă ca ea. Câți ani i-ar fi luat?
-O văd din când în când, continuă Rhea gânditoare. Pe mama mea, adică. Preoții îmi dau voie să o vizitez câteva zile pe an.
Deși Rhea era o slujitoare a Preoților, nu făcea parte din cei Binecuvântați. Nu aparținea întru totul Zeilor, cum era cazul cu Kassir. O invidia pe Rhea pentru libertatea ei, cât de puțină ar fi fost aceasta. Știa, însă, că Rhea s-ar fi supărat dacă i-ar fi aflat gândurile. La urma urmei, și ea îi invidia apropierea de Zei. Uneori Kassir se gândea că Zeii Deșertului nu erau așa de perfecți cum îi considerau toți. De ce să dea puteri cuiva care nu și le dorea, când erau alții care ar fi râvnit să le aibă?
-Sunt sigur că te bucuri să te întâlnești cu mama ta, spuse pe un ton lipsit de expresie.
Rhea ridică din nou din umeri.
-Bănuiesc că da. Deși n-aș putea spune că e chiar vorba de bucurie. La urma urmei, eu sunt rușinea ei, iar ea este a mea. E greu de explicat cuiva care nu este ca noi. Nu cred că poți înțelege.
Kassir într-adevăr nu înțelegea de ce era vorba de rușine. El știa că nu rușinea o îndemnase pe Malna să se distanțeze de el atâta timp.
-Bănuiesc că e greu, spuse în cele din urmă.
Rhea îl privi aspru. Pentru o clipă, Kassir se temu că merse prea departe. Însă trăsăturile ei se îmblânziră pe neașteptate.
-Munca în slujba Zeilor e rareori ușoară. Nu ne ușurează niciodată viața. Poate că așa ne pun ei la încercare. Sau poate că ne știu forțele, și nu ne dau niciodată mai mult decât putem duce. Dar ne este mereu greu.
-Tu te porți ca și cum ar fi ușor, observă Kassir.
-Nu știu ce altceva să fac, mărturisi Rhea. Nu cunosc ce altceva să fiu. Am fost transformată într-o slujitoare perfectă. Nu cunosc decât devotament – pentru Zeii Deșertului și pentru Preoți. Chiar dacă aș vrea să aleg o altă cale – și nu cred că ar fi o alegere bună – nu aș fi în stare. Mi-e teamă că nu voi putea niciodată să fiu altcineva.
Nu era un gând prea plăcut, nu pentru cineva atât de dornic de independență cum era Kassir. Asta trebuia să devină el. Asta spera Adar împreună cu ceilalți preoți să ajungă într-o zi.
-E un gând înspăimântător.
Chipul Rheei era luminat de înțelegere.
-Poate că este. Dar asta ne este soarta. Tu și cu mine – nu avem ce face decât să ne purtăm povara cu demnitate. Demnitatea îi mulțumește mereu pe Zei.
Rhea dădu scurt din cap și ieși din cameră. Kassir rămase locului. Nu mai privea hărțile, însă. Se gândea că străjile lui Tar nu o cunoscuseră de fapt pe Rhea – că nici el nu dorise să privească dincolo de masca pe care era ea obligată să o poarte. Se simțea într-un fel privilegiat că în acea seară ea alese să îi arate chiar și pentru puțină vreme cine era de fapt.
Comments