Partea 6 Anii din slujba Zeilor
1. Kassir și Rhea plecară în dimineața următoare. Nimeni nu asistase la plecarea lor. Preoții Soarelui erau ocupați cu treburile lor de zi cu zi. Adar nu mai încercase să vorbească cu Kassir, iar acesta se simțea ușurat. Deși își amintea de viziunile ispititoare oferite de Adar în timpul primei lor discuții, ținea minte și privirea rece și distantă a Marelui Preot. O mică voce căreia aproape că nu îi dădea ascultare îi șoptea că trebuia să aibă grijă, mai bine se gândea înainte să treacă anumite linii, dacă nu dorea să ajungă la fel de lipsit de suflet cum era și conducătorul Preoților Soarelui.
Prima parte a călătoriei fu lipsită de peripeții. Era tot cald, dar nu mai era așa de mare zăpușeală, iar soarele nu mai era așa de strălucitor. Teama de fiare sălbatice rămase, totuși, iar Kassir era acum mai neliniștit, dat fiind că nu mai călătorea cu o caravană. I se părea periculos ca doi oameni să meargă așa prin deșert. Rhea îi spuse că mergea deseori singură în deșert iar drumul nu era mai periculos decât dacă ar fi însoțit o caravană.
-E drept că siguranța crește acolo unde sunt mai mulți, recunoscu ea. Dar tot la fel de adevărat e că doi oameni au șanse sporite de a trece neobservați. Până la urmă, însă, soarta noastră se află în mâinile Zeilor.
O vreme Zeii se arătară buni cu ei. În cea de-a șaptea zi, însă, se treziră cu un cer cenușiu și noros. Kassir se încruntă, văzând schimbarea.
-Doar n-o să plouă din nou.
Ca și ceilalți semeni ai săi, îi era ciudat de frică de a doua zi ploioasă din an. Cu el era mai rău, însă. Se tot gândea că ploaia îi trimitea mesaje, urmărindu-i și oferindu-i semne din viitor.
Rhea, însă, scutură din cap.
-Aceștia nu-s nori de ploaie, spuse.
Cuvintele ar fi trebuit să-i liniștească temerile lui Kassir. Numai că ceva din vocea Rheei îl puse în alertă.
-Ce e? întrebă? Ce se întâmplă?
-Am mai văzut deseori astfel de nori. Prevestesc furtuni de nisip.
Era o veste proastă. Satul Pietre Roșii trecuse numai prin câteva astfel de furtuni, iar acelea fuseseră blânde. Kassir însă auzise destule povești. Aici în inima deșertului furtunile de nisip erau îngrozitoare. Lumea înnebunea de pe urma lor. Unii își pierdeau și viața.
-Nu putem să ne ascundem undeva? sugeră. Dacă găsim o crăpătură sau vreo peșteră, am putea rămâne acolo pe timpul furtunii.
-N-avem cum. Aici nu sunt peșteri. Sunt doar kilometrii de deșert între Templul Zeilor Soarelui și așezarea mea. N-avem nimic de făcut decât să înfruntăm furtuna. Se poate.
Kassir o privi curios.
-Ți s-a mai întâmplat vreodată?
-Nu mie. Dar știu pe cineva și lui i s-a întâmplat de foarte multe ori. Obișnuiam să spunem despre el că este vânat de furtuni. A fost prins în atâtea și mereu a scăpat. Spre surprinderea tuturor, a fost ucis de un urs umbră până la urmă.
Kassir ar fi vrut să afle mai multe despre acea persoană extraordinară vânată de furtuni. Însă ceva în vocea Rheei îi spunea că mai bine nu mai punea întrebări. Pesemne că îl îndrăgise, mai mult decât ar fi trebuit, căci slujitorii Zeilor nu aparțineau niciunui muritor iar unele relații le erau interzise.
În acea după-amiază norii se împrăștiară. În aer se simțea un miros straniu, ca de ceva ars. Lui Kassir i se păru că vede ceva mișcându-se în depărtare – pulberi de praf dansând în zare. Își aminti de sirena de nisip. Continuară să meargă până la lăsarea serii. Soarele apuse, roșu și stins. Un astfel de soare prevestea lucruri rele în deșert. Oamenii spuneau că puțini din cei ce vedeau soarele așa mai apucau a doua zi. Kassir se opri brusc, privind tulburat în jurul său. Rhea îi aruncă o privire.
-Ce-i?
Scutură din cap, încercând să își adune gândurile.
-Se întâmplă ceva, spuse. Nu știu ce e. Simt însă o neliniște în aer, ca și cum ceva e gata să izbucnească.
Rhea se încruntă.
-Înseamnă că furtuna e pe cale să pornească.
-Nu putem să poposim în noaptea asta, nu?
Rhea clătină iute din cap.
-Dacă ne oprim vom fi îngropați de nisip. Oricum s-ar putea să ni se întâmple asta. Avem mai multe șanse însă dacă continuăm să mergem.
Era periculos să mergi noaptea prin deșert. Lumina lunii era palidă – nu putea arăta gropile și crăpăturile sau rădăcinile copacilor de mult morți de care se puteau împiedica. Desigur, Kassir vedea bine în întuneric, dar nu știa dacă putea fi de mare ajutor în timpul unei furtuni de deșert. Totuși, nu voia ca Rhea să creadă că era lipsit de curaj.
-Reușim noi, declară cu o încredere pe care nu o simțea. O simplă furtună de deșert nu ne poate sta în cale.
Rhea probabil că își dădu seama că voia să pară mai viteaz decât era, dar nu lăsă să se vadă. Chiar îi și zâmbi lui Kassir. Continuară să meargă, iar întunericul se lăsă asupra lumii tăcute. Mirosul de ars devenea sufocant. Pământul se cutremura sub picioarele lor, ca și cum ceva încerca să ajungă la suprafață.
Vântul începu să bată. Era un vânt straniu, puternic, dar complet tăcut. Părea mai mult o forță invizibilă izbindu-se de ei, purtându-i în toate părțile. Nici măcar nu venea dintr-o singură direcție. Părea să fie peste tot în același timp, iar ei nu-și puteau da seama de unde avea să vie următorul atac. Nisipul era aruncat în fața lor, întrându-le în ochi și în nări, biciuindu-le trupurile. Îi orbea și îi înăbușea. Aveau impresia că încetul cu încetul erau transformați în statui mișcătoare, vesele de nisip și praf, monumente ale cruzimii deșertului. Cine spunea că Zeii Deșertului erau miloși nu se întâlniseră vreodată cu o furtună de nisip. Niciun zeu milos nu ar fi dat drumul unei asemenea groaze asupra slujitorilor săi, nici măcar pentru a-i încerca.
Însă Kassir și Rhea o luară exact ca pe o încercare, una care trebuia trecută cu orice preț. Nimeni nu eșua o încercare trimisă de Zei – mai ales dacă dorea să rămână în viață. Deci continuară să meargă, căzând uneori, dar mereu ajutându-se să se ridice. Se împiedicau, tușind, amețiți și aproape orbi. Nu mai știau dacă mergeau în direcția cea bună. Nu știau decât că trebuiau să rămână în mișcare. Cât timp dura furtuna, ei trebuiau să meargă mai departe. Păru că durează o eternitate, însă de fapt furtuna nu ținu decât toată noaptea. Când vântul se opri, cerul se lumina. Furtuna se potoli brusc. Părea că noaptea ce trecuse nu fusese decât un vis.
Kassir se opri, privind nesigur în jurul său. Nu putea crede că furtuna trecuse. Îi era teamă că ce vedea nu era decât un șiretlic, un mod de a-i liniști ca apoi sa-i ia pe nepregătite, mai îngrozitoare ca înainte. Rhea se mai clătină câțiva pași până ajunse în dreptul său și îl bătu neîndemânatică pe umăr.
-Mereu se termină așa. Pe neașteptate. Ca și cum nici n-ar fi fost.
Kassir nu răspunse. Strânse mâna pe care Rhea încă o mai ținea pe umărul său. Mai făcură câțiva pași împiedicați, apoi se trântiră la pământ. Rămaseră o vreme întinși, prea extenuați ca să poată adormi, alinați amândoi de sunetul respirației celuilalt.
2. A doua zi Kassir și Rhea își reluară drumul. Erau obosiți dar plini de speranță și bucuroși să se afle încă în viață. Trecuseră cu bine de furtuna de nisip, iar acum lumea părea plină de promisiuni. Nu mai avură loc alte incidente, iar restul călătoriei decurse fără peripeții.
După câteva zile, în fața ochilor le apăru o mână de colibe îngrămădite una lângă alta în jurul unui izvoraș. Satul, izolat în adâncul deșertului, nu era cine știe ce. Însă Kassir, care timp de luni nu cunoscuse decât tovărășia caravanei lui Tar și a Preoților Soarelui în templul lor înfiorător, avea impresia că era cea mai frumoasă priveliște pe care o văzuse de mult timp. Îi aruncă Rheei o privire și observă că fața îi era aspră. Nu era nerăbdătoare să ajungă acasă.
Intrară în sat. Oamenii o primiră pe Rhea destul de bine, deși în ochii lor se citea o undă de teamă. Putea fi datorită apropierii ei de Preoții Soarelui, sau pentru că niciodată nu avuseră încredere în ea. Rhea îl prezentă pe Kassir ca pe un vânător pe care îl întâlnise pe drum. Nu menționă misiunea Zeilor Soarelui sau faptul că era un Păstor al Luminii. Sătenii se arătară prietenoși și îl încărcară cu mâncare și băutură, în schimbul veștilor din alte locuri.
Kassir petrecu o săptămână în sat. Cineva care nu îl cunoștea ar fi crezut că nu făcuse altceva decât să stea la taclale cu sătenii și să le bea berea. Însă privea și asculta mult mai multe decât dădea el de înțeles. Târziu în noapte asculta vorbele oamenilor care credeau că sunt auzite numai de prietenii lor de încredere.
Nu îi luă mult timp să descopere săteanul cu legături cu Lumea de Afară. Era un neguțător care fusese deseori afară din deșert – mult mai des decât recomandau preoții. Aduse de acolo multe lucruri – unele inofensive, dar altele considerate periculoase, scrieri și picturi și hărți detaliate. De obicei preoții confiscau astfel de obiecte. Menționa Lumea de Afară ca un loc bun și frumos – iar astea nu erau vorbe prudente.
Kassir nu ar fi considerat alarmant ca cineva să vorbească astfel despre Lumea de Afară. La urma urmei, Run o făcuse deseori. Însă negustorul mergea mai departe, spunând că oamenii ar fi putut să se mute acolo, dat fiind că în acel loc nu existau greutățile trimise asupra lor de Zeii Deșertului. Spunea și că data viitoare când pleca să facă negoț, nu mai avea de gând să se întoarcă.
Unii din prietenii săi încercau să-l facă să tacă, amintindu-i aspru că ce zicea el suna a trădare. Zeii Deșertului auzeau tot – și aveau să-l pedepsească. Însă nu toți credeau asta. Mulți erau de acord cu ideile sale – chiar și fără voia lor.
-E adevărat, Kassir îl auzi într-o noapte pe un bătrân remarcând în casa sa. Acolo trăiesc mai bine decât o facem noi aici. Mi se pare ciudat uneori – se spune despre noi că suntem cei aleși în timp ce în Lumea de Afară toți sunt blestemați. Dar viețile lor sunt lipsite de greutățile pe care noi le îndurăm zi de zi.
Tot ce auzi Kassir transcrise într-o misivă pentru Preoții Soarelui, după cum i se ceruse. Dădu scrisoarea cu o zi înainte ca aceasta să se întoarcă la templu. Rhea o luă fără să o deschidă.
-Te-ai descurcat bine, îi spuse. Sunt sigură că preoții vor fi mulțumiți de munca ta. La anul, când te vei afla din nou la templu, s-ar putea să îți răsplătească munca.
Un Păstor al Luminii nu putea intra în Templul Zeilor Soarelui decât în zilele din timpul Festivalului Soarelui. În rest, Kassir avea să trimită mesaje prin preoții din așezări, sau prin alți slujitori ai Zeilor, dacă îi întâlnea. Știuse înainte să plece că nu avea să revină curând la templu. Nu îl deranja prea mult acest lucru. Însă era de asemenea conștient că nu putea rămâne prea mult timp nici în satul Rheei. Nu știa încotro s-o apuce acum.
-Ce-am de făcut acum? o întrebă pe Rhea. Unde să mă îndrept?
-Spre următorul sat, răspunse Rhea. Și tot așa. Mergi unde sunt adunați oamenii și uită-te la cum trăiesc. Alătură-te caravanelor și ascultă-le poveștile. Fii atent la ce spun oamenii despre Zei, iar apoi trimite-ne vești. Dacă va fi nevoie de tine într-un loc anume, vei fi găsit și ți se va spune. Până atunci, însă – mergi oriunde în deșert. Vei găsi ceva oriunde dai de oameni.
Kassir se simțea cam stânjenit. Una era să asculți vorbele neguțătorilor și ale altor călători care aveau legături cu Lumea de Afară. Înțelegea ce spunea Adar când afirma că aceștia puteau aduce influențe nedorite celorlalți oameni și trebuiau învățați minte. Însă nu i se părea un lucru corect să spioneze pe cei care nu voiau decât să fie lăsați în pace să trăiască și ei fără a-i jigni pe Zei și Zeițe. Era sigur că Adar ar fi spus că, dacă într-adevăr nu îi deranjau pe Zei și pe Zeițe, atunci nu aveau să fie tulburați de gândul că i-ar putea auzi un Păstor al Luminii, dat fiind că nu aveau nimic de ascuns.
Observă că Rhea îl privea lung. Îi ghicise gândurile. Kassir se aștepta la o mustrare care să îi amintească cine îi erau stăpânii, însă aceasta nu sosi. Rhea se schimbase după furtună. Nu își mai arăta devotamentul fanatic față de Zei așa de des. Poate că avea destulă încredere în Kassir pentru a-i arăta și un alt aspect al ei.
-Vei duce o viață grea, remarcă înțelegătoare. Cu drumuri lungi și prieteni puțini. Dar te vei descurca bine, Kassir. Văd în ochii tăi hotărârea de a face lucruri mărețe.
Kassir îi oferi un mic zâmbet. Se simțea totuși deprimat că trebuia să își ia rămas bun de la Rhea. În timpul călătoriei lor spre Templul Zeilor Soarelui se temuse de ea. Dar apoi fură prinși de furtuna de nisip iar el începuse să o vadă cu alți ochi. Păcat că acum drumurile lor se despărțeau.
-Te voi mai revedea oare?
-Nu știu, răspunse Rhea cu sinceritate. Pe cei care pășesc pe cărările din deșert îi pasc multe primejdii. Unii din noi nu mai au atâta timp pe cât speră. Însă eu aș dori să ne mai întâlnim – de mai multe ori. Mi-ai fost tovarăș bun, Kassir. Nu aș fi supraviețuit acestei călătorii fără tine. Zeii Soarelui și Zeițele Ploii să te aibă în gânduri.
-Și pe tine, îi ură Kassir.
Chipul Rheei fu luminat de un zâmbet rar. Acesta dispăru repede, iar acum arăta la fel de aspră și severă cum o știa el. Se întoarse și plecă fără să îi mai adreseze un cuvânt. Kassir nu o urmări din priviri. Își spuse cu hotărâre că trebuia să se obișnuiască deja. Aceasta era doar una din multele despărțiri din ultimele luni, iar el începea să își dea seama că de acum acolo nu se mai putea baza decât pe cărările pustii din inima deșertului.
3. Kassir părăsi satul la o zi după plecarea Rheei. Nu avea de ce să mai stea după încheierea misiunii sale. Picioarele îl purtară aproape fără voia lui pe cărările sud-estice. Știa că la o săptămână de mers se afla o oază cu câteva așezări. I se părea un loc bun de cercetat.
După o săptămână ajunse la destinație. Călătoria fu ușoară. După sirena de nisip și furtuna înfruntată cu Rhea, credea că nu prea mai erau lucruri care să-l neliniștească. Oricum drumul fu lipsit de peripeții și nu întâmpină niciun dușman. Kassir nu făcuse altceva decât să meargă toată ziua, până la lăsarea serii când își căuta un loc de popas. De fapt, îi plăcu acel drum. Poate că începea să se obișnuiască cu noul său trai. E drept că era mereu singur dar, dacă era sincer, ar fi trebuit să recunoască că și în Pietre Roșii fusese cam izolat.
Primul sat în care se opri era mai mare decât Pietre Roșii. Avea să învețe curând că în oaze așezările erau mai mari și mai îmbelșugate. Acesta, de exemplu, avea clădiri înalte de lemn construite după modele necunoscute lui. Era un sat de neguțători care copiaseră arhitectura din Lumea de Afară.
-Poate e un păcat, sau așa ne spun preoții, conducătorul satului îi mărturisi lui Kassir. Dar părerea mea este că – dacă tot suntem sortiți să ne petrecem zilele în deșertul ăsta blestemat, fără să avem voie să plecăm, atunci măcar putem sta cât de confortabil putem. Tu ce zici?
Kassir mormăi câteva cuvinte vagi. Știa că trebuia să le câștige încrederea acelor oameni, altfel ar fi fost bănuitori și nu i-ar mai fi spus nimic. Nu știa însă cât avea voie să se prefacă. Dacă spunea ceva greșit, atrăgând astfel furia Zeilor asupra sa? Avea nevoie de sprijinul lor în călătoriile sale prin deșert. Se hotărî să discute această problemă cu preoții când vizita din nou templul. Avea noroc că primarul nu fu supărat de ambivalența sa. Chicoti indulgent.
-Am uitat. Ești un vânător. Pentru tine confortul e ceva străin. Pesemne crezi că nouă tuturor ne-ar plăcea viața ta plină de aventuri.
-E un trai ce îmi aduce multe avantaje, aprobă Kassir iute. Însă în această seară mă voi bucura de toate conforturile pe care le ridici tu în slăvi.
Primarul rânji, bătându-l pe Kassir pe umăr.
-Îmi placi, flăcăule, mărturisi. Și pentru că sunt sigur că ai mintea deschisă am să-ți arăt ceva despre care doar rareori pomenesc de față cu străinii. Mi-e teamă că vor povesti cui nu trebuie.
Kassir se simți interesat. Se părea că în acel loc nu avea de ce să se folosească de talentele sale. Primarul se arăta destul de doritor să îi spună totul de bună voie.
-M-ai făcut curios. Și doar știi că noi călătorii suntem un soi foarte curios. Ce vrei să îmi arăți?
Primarul îi făcu cu ochii.
-Mănâncă întâi. Crede-mă, așteptarea va merita.
Kassir nu mai gustase vreodată astfel de bucate. Erau toate aduse din Lumea de Afară, fructe bogate și carne sărată și brânză cu arome ciudate. Vinul era dulce și aromat. Uneori călătorii aduceau mâncare din Lumea de Afară, dar aceasta era puțină și nu avea un gust prea bun. De data aceasta, erau bucate cum nu-ți puteai închipui. Kassir nu refuză o a doua porție. Era totuși surprins că i se oferise. Se știa că hrana din Lumea de Afară era rară și scumpă. Oamenii nu doreau să împartă din ea cu străinii și în nici un caz în porții așa de mari. Kassir nu se putu opri să nu remarce asta. Primarul și ceilalți de la masă se priviră amuzați.
-Avem noi mijloacele noastre, spuse cineva. Cunoaștem oameni care ne mai pot aduce.
Nimeni nu mai spuse nimic. Kassir nu ceru să i se dea detalii. Vorbele rostite erau destul de compromițătoare. După masă primarul îl conduse în templu. Clădirea era cam prăfuită iar Kassir ghici că nu prea era folosită. De preotul satului nu era niciun semn. Se hotărî șă întrebe de acesta în următoarele zile. Primarul îl duse într-o odăiță ascunsă în spatele unui alcov. Înainte să descuie ușa, îi aruncă băiatului o privire măsurătoare.
-Rareori arăt lumii ce e dincolo, spuse. Nu mulți oameni ar înțelege, iar eu nu am niciun chef să mă văd arestat pentru blasfemie.
-Poți avea încredere în mine, îl asigură Kassir.
Se ura pentru vorbele sale. Ar fi vrut să îl prevină pe primar că făcea o greșeală îngrozitoare deschizând ușa. Kassir era ultima persoană care trebuia să afle ce se afla dincolo de ea. Știa însă că nu avea luxul de a-și abandona misiunea.
Primarul deschise ușa și îl îndemnă pe Kassir să îl urmeze în odaia întunecată. Aprinse o făclie, scoțând la iveală o cameră goală – în afară de trei piedestale de piatră. Pe fiecare dintre acestea se afla o cutiuță. Kassir se apropie curios. În fiecare cutiuță era așezat un alt obiect. Nu putea să își dea seama ce erau. Nu mai văzuse vreodată așa ceva.
Primul era roșiatic, ca pietrele găsite în dealurile din partea nordică a deșertului. Nu era o piatră, însă. Arăta ca un solz, dar dacă asta era, atunci provenea de la o șopârlă imensă. Al doilea era un pumnal, cu motive complicate pe mâner. Al treilea semăna și el cu un solz, numai că acesta era argintiu.
Kassir îl cercetă pe acestea mai îndeaproape decât pe celelalte două. Simțea din nou acea senzație ce îi spunea că ceva se apropia, că era purtat spre un destin pe care nici măcar Preoții Soarelui nu l-au prevestit. Își mută iute privirea, de teamă să nu găsească acolo ceva despre el ce nu dorea să afle. Ochii întrebători se opriră asupra primarului, care dădea din cap cu înțelegere.
-N-ai mai văzut așa ceva până acuma, așa-i? Vrei să ști ce sunt? Ăsta roșu e un solz de dragon.
Kassir clătină din cap neîncrezător. Dragonii erau numai legende pentru locuitorii din deșert. Dacă, într-adevăr, existaseră vreodată astfel de fiare, acestea se aflau departe la miazănoapte, pe vârfuri de munte pe care nici măcar Zeii Soarelui nu le puteau încălzi. Unii, se spunea, mai trăiau și în ținuturile de la miazăzi. Însă niciun dragon nu fusese zărit în deșert de mai bine de cinci sute de ani.
-De unde îl ai?
-Din Lumea de Afară, desigur, răspunse primarul fără să ezite. La fel ca și pe celelalte două. Acesta e un pumnal folosit de un popor barbar ce locuiește departe în munții de la miazănoapte.
-Dar acesta? întrebă Kassir aproape fără să vrea, încercând să nu se uite prea bine la acel obiect.
Primarul rânji. Kassir lăsase la urmă ce era mai impresionant în colecția sa.
-Acela, flăcăule, începu pompos, vine chiar din Cetatea de Marmură Albă.
Kassir făcu iute un pas îndărăt, încercând să se îndepărteze de acel obiect. Se întrebă ce ar fi avut Adar de spus despre acea situație. Preoții credeau că simpla apropiere de așa un lucru te putea întina. Kassir își spuse că nu avea de ce să afle mai multe. Primarul nu mai putea spune nimic care să îl incrimineze mai tare decât era deja. Dar nu își putea refuza curiozitatea. Nu avea cum să nege fascinația pe care o simțea față de acel obiect, mai ales acum că știa de unde provine.
-Dar ce este?
Primarul dădu din umeri cu regret.
-Nu știu prea bine. Am auzit că e de la o făptură care își are lăcașul în munții din apropierea Cetății de Marmură Albă. Are legătură cu Ordinul Alb – acela e un grup de preoți din cetate.
-Văd că știi multe, remarcă Kassir într-o doară.
-Cunosc mulți oameni, asta-i tot.
Primarul nu îi spuse că acei oameni veneau din Lumea de Afară, poate chiar și din Cetatea de Marmură Albă, oricât de greu ar fi fost de crezut. Dar Kassir înțelegea că așa era.
-Iar voi le țineți tocmai în templu. De ce?
-De ce nu? Doar relicvele se țin uneori în templu, pentru a aduce noroc. Aceste obiecte au o putere mare în Lumea de Afară. Poate sunt mai eficiente decât lucrurile dăruite de Zeii noștri. De când le-am pus aici, nu ne-a atacat niciun urs umbră. N-au fost furtuni sau secete. Mâncare avem berechet, atât pentru noi cât și pentru dobitoacele noastre. De ce să oprim acest noroc?
Ceva de pe chipul lui Kassir arăta că se simțea stânjenit de astfel de vorbe. Primarul clătină din cap, ușor exasperat.
-Viața e grea aici, repetă. Ca primar nu sunt răspunzător numai de traiul meu și al familiei mele – ci și de al tuturor sătenilor. Eu sunt cel care trebuie să aibă grijă de ei iar datoria mea este întâi față de ei, și apoi față de Zeii Deșertului. Chiar dacă le încalc voința – ne ajută, nu? Asta ar trebui să-ți spună multe.
Kassir nu mai obiectă. La urma urmei, datoria lui era de a trimite veste preoților despre ceea ce descoperea. Nu avea de ce să judece el pe nimeni. Într-un fel, era de acord cu primarul. Nimeni nu ar fi trebuit să învinuiască pe cineva atunci când făcea tot ce îi stătea în putere să își ajute pe cei aflați în grija sa. Spera că și Preoții Soarelui vor crede la fel.
Copyright Simina Lungu 2022
Comments