Povestea cautatorului de poteci saptamana 16

Partea 7 Schimbări

1. Trecură câteva luni de când Kassir dăduse peste așezarea pustie. Ceva se schimbă în el. Își făcea treaba cu același devotament, și continua să îi ajute pe săteni. Însă începea să se simtă ostenit și temător că munca lui de fapt nu oferea niciun bine. Era acum la miazănoapte. Încă nu era aproape de Pietre-Roșii – acesta se afla la nord-vest iar Kassir se afla acum la granița din răsărit. Locul era îngrădit de munți de netrecut. Nimeni nu știa ce se afla dincolo de ei. Unii spuneau că nu mai exista nimic altceva. Acolo erau puține adăposturi, iar toate acestea erau orașe, nu sate – sau, cel puțin, erau considerate orașe de locuitorii din deșert. Așa aproape de munți existau multe primejdii. Oamenii preferau să se adune în număr mai mare, pentru a fi mai în siguranță.

Kassir tocmai părăsea un astfel de oraș când descoperi un alt călător. Se neliniști. Învățase de mult că atunci când cineva pășea de unul singur potecile pustii ale deșertului, atunci acela era slujitor al Zeilor. Bărbatul se apropie iar Kassir își dădu brusc seama că îl cunoștea. Anii îl îmbătrâniseră iar chipul mândru era acum brăzdat de riduri, în timp ce spatele odinioară drept era acum cam încovoiat. Însă Kassir știa că nu greșea. Călătorul nu era nimeni altul decât Ranar, străinul care poposise cu ani în urmă în Pietre-Roșii, pe vremea când Kassir era încă copil.

Ranar era acum în fața sa. Rânji, recunoscându-l imediat pe Kassir.

-Mă bucur să dau de un alt Păstor al Luminii, spuse, spre surprinderea lui Kassir. E bine că te găsesc aici – avem o treabă la care putem lucra amândoi.

Kassir privi uluit în jurul său. În afară de orașul pe care tocmai îl lăsase în urmă – un loc cunoscut pentru credința pe care o purtau Zeilor Deșertului – nu mai era niciun adăpost în apropiere.

-Știu eu un loc, spuse Ranar, ghicindu-i gândurile. E la o zi de mers de aici, ascuns într-un defileu îngust – aproape o peșteră, ai putea spune.

Kassir se arătă mirat.

-De ce stauîntr-un astfel de loc?

-Sunt mai în siguranță. Sunt protejați de vreme și puține fiare îndrăznesc să coboare stâncile abrupte care îi înconjoară. Nimeni nu poate intra dacă nu știu unde se afla poarta. Eu am mai fost pe acolo, și știu.

-Ce trebuie să facem acolo?

Chipul lui Ranar se schimonosi de ură.

-Am auzit că cei de acolo adăpostesc pe cineva din Lumea de Afară.

Kassir se arătă interesat. Nu mai întâlnise până atunci pe cineva din Lumea de Afară. Auzise zvonuri despre astfel de călători, dar niciodată nu reușise să dea peste ei. Gândul că în sfârșit avea să aibă pe cineva din Lumea de Afară îl entuziasma.

-Bun atunci, spuse iar vocea îi era destul de calmă. Să mergem să vedem dacă zvonurile grăiesc adevărul.

Porniră imediat la drum. Kassir mergea pe urmele lui Ranar. Altă dată, nu ar fi lăsat pe cineva să preia așa conducerea, crezând că știa și el destule despre deșert și despre obiceiurile Păstorilor Luminii. Însă Ranar era mai în vârstă și mai experimentat. Potrivit legilor nescrise ale celor care slujeau Zeilor Deșertului, el era cel care avea dreptul să conducă expediția. Mai era și faptul că până atunci Kassir nu mai fusese atât de aproape de munți. Cărările abrupte care ducea spre intrarea orașului ascuns îl derutau. El era obișnuit cu deșertul iar aceste drumuri pietruite nu îi spuneau nimic. Însă Ranar știe ce să facă. Era încrezător și pășea fără să șovăie.

2. După patru ore de cățărat, Kassir și Ranar ajunseră la intrarea spre Orașul Ascuns. Ranar îl conduse pe Kassir printr-o vale îngustă care se lărgi încetul cu încetul, până ce se transformă într-o depresiune înconjurată de vârfuri ascuțite. Orașul se afla acolo.

În deșert, orașele nu-și prea meritau numele. E adevărat că erau mai mari decât satele, însă casele erau construite în grabă din lut – uneori, în oaze, și din lemn. Nu exista nicio casă din piatră. Nu știau cum să construiască din piatră și, oricum, nu le era permis. Piatra nu era decât pentru Templul Zeilor Soarelui, ridicat în vremuri îndepărtate – se spunea că Zeii însăși îl construiseră, dorind o clădire vrednică de a le fi închinată.

Orașul Ascuns era diferit de celelalte orașe din deșert. Casele – toate cu mai multe etaje și toate construite din lemn – era aranjate ordonat pe mai multe străzi. Cărările erau bine îngrijite, arătând că se umbla des pe ele. Casa primarului se afla în centrul orașului, mai mare și mai frumoasă decât celelalte. În fața acesteia se afla o mică fântână decorativă. De obicei acestea erau considerate un lux în deșert. Însă Orașul Ascuns aparținea mai mult munților decât deșertului. Ei se bazau pe izvoarele ce curgeau din munți.

Orășenii îl primiră bucuroși pe Ranar. Nu știau cine era și că avea de îndeplinit o misiune încredințată de Zei în orașul lor. Ranar pretindea că era un neguțător iar Kassir era ucenicul său Avea chiar și câteva nimicuri de vândut. Kassir îl privi cum se târguia cu orășenii, încercând să își ascundă dezgustul. Se părea că pe Adar nu-l deranjau „activitățile extracuriculare” ale lui Ranar, deși le condamnase pe ale sale. Kassir bănuia că Ranar dona câștigurile sale celor două temple.

Cei doi fură adăpostiți într-o căsuță pustie. Era bine – așa se puteau mișca după bunul lor plac iar nimeni nu avea să le descopere cercetările. După ce se odihniră un pic, Kassir ieși, chipurile să exploreze orașul. Ranar îl trimise să îl caute pe intrusul din Lumea de Afară, bucuros că avea un slujitor căruia să îi facă treaba. Nu că acest lucru îl deranja prea mult pe Kassir. Probabil ar fi cerut și el să plece să îl caute pe intrus.

Se plimbă prin tot orașul fără să vadă nimic neobișnuit. Tocmai se oprise în fașa fântânii din centru când îl descoperi pe cealaltă parte a străzii. Kassir și-ar fi dat seama imediat că avea de a face cu cineva care nu era un locuitor al deșertului. Majoritatea localnicilor aveau părul deschis la culoare – foarte rar erau roșcați, iar aceștia erau considerați corcituri. Erau înalți și bine făcuți, întăriți de greutățile prin care treceau zi de zi. Aveau de obicei ochii verzi – uneori și maro. Pielea le era înnegrită de soare.

Tânărul de pe cealaltă parte a străzii – sigur nu era cu mult mai în vârstă decât Kassir – arăta cu totul neobișnuit. Era mai înalt decât locuitorii deșertului, însă era zvelt, și nu prea părea obișnuit cu greul. Chipul îi era palid, însă Kassir nu își putea da seama dacă așa era el mereu. Era cam nesigur pe picioare, deci probabil că fusese bolnav. Kassir nu își dădea seama ce culoare aveau ochii lui – nici nu se uita spre el – dar avea impresia că erau mai întunecați decât cei ai locuitorilor deșertului. Iar părul îi era și acesta negru – ca blana unui urs umbră. Kassir trebui să se abțină să nu se holbeze cu gura căscată. Nu mai văzuse astfel de păr. Nu era de mirare că cei din deșert credeau că Lumea de Afară era plină de demoni. Totuși, băiatul nu se comporta ca un demon și purta hainele celor din deșert.

Pe un cerdac, doi bărbați observau și ei arătarea, clătinând din cap. Kassir își îndreptă atenția asupra conversației lor.

-Uită-te la el, mormăi cel mai în vârstă morocănos. Cum umblă ca și cum locul acesta ar fi al lui. Nu se cade asta.

-Cred că ești prea aspru cu el, Mert, îi spuse tovarășul său cu blândețe. Doar n-o să-i cerem să pornească înapoi acasă când de-abia și-a revenit. E de minune că a ajuns până aici, în ce hal era. Ști, caravana sa voia să traverseze munții, dacă-ți vine să crezi asta. Nici n-au vrut să ajungă în deșert.

-Tu chiar crezi asta? făcu Mert neîncrezător. Toată bazaconia aia despre deschiderea unor noi rute de comerț dincolo de munți – doar toată lumea știe că nu-i nimic acolo, numai marginea lumii. Și toată treaba cu atacul asupra caravanei sale, iar el singurul care să scape? Dacă crezi toate astea Donar, atunci ești mai naiv decât te știam.

Donar dădu din umeri.

-La cum arăta când s-a târât până aici dovedește că măcar o parte din istoria sa e adevărată. Și doar zăcea în pragul casei noastre. Nu suntem sălbatici. Trebuia să îl ajutăm.

-Sunt sigur că asta a fost și planul său, bombăni Mert. Nu m-ar deranja dacă aș ști că la un moment dat va pleca. Dar apoi e toată treaba asta cu dorința lui de a rămâne aici și de a ne adopta obiceiurile.

Donar încuviință iute.

-A pus ochii pe Maya, explică. Și știe că tatăl acesteia nu va fi de acord să i-o dea de soție dacă nu jură credință Zeilor noștri.

Mert își privi tovarășul cu înțeles.

-Și tu erai cu ochii pe Maya, îi aduse aminte. Cum poți să accepți că odrasla asta de demoni umblă după ea?

Donar, însă, clătină din cap, râzând.

-E drept că am fost o vreme cu ochii pe Maya, însă Maya nu a fost niciodată cu ochii pe mine. Ea dorește mai mult decât ce e în fața sa – râvnește la ceva neobișnuit. Un călător rătăcit din Lumea de Afară e destul de neobișnuit pentru ea. N-are decât să se bucure de el. Cât despre flăcău, atât timp cât ne respectă obiceiurile și nu împrăștie idei de la el de acasă, ei atunci eu n-am niciun drept să-i spun să plece de aici.

Mert scuipă. Nu mai spuse însă nimic. Subiectul lor de discuție, neștiutor de faptul că se vorbea despre el, alese acel moment să traverseze strada. Trecu prin dreptul lui Kassir și îi aruncă o privire scurtă. Ochii de un albastru închis se întâlniră cu ai lui Kassir. Păstorul Luminii își plecă privirea, zăpăcit. Culoarea le-o fi fost ciudată, însă tot ce se afla în acea privire nu era. Nu putea să fie o creatură întunecată. Părea a fi un simplu om.

3. În drum spre casa lui temporară, Kassir puse câteva întrebări discrete despre Maya – fiica cea mică a primarului. Era greu de spus dacă era la fel de devotată călătorului cum era el ei, dar mulți susțineau că nunta era ca și aranjată. Primarul era probabil foarte tolerant, mult mai tolerant decât se cădea. Înarmat cu toate aceste informații, Kassir se întoarse la Ranar.

-Într-adevăr aici se află aici un băiat din Lumea de Afară, raportă el în timp ce Ranar sorbea niște lapte cald. E tânăr – poate mai tânăr decât mine. Sincer, nu mi s-a părut prea amenințător.

Ranar bombăni.

-Demonii nu arată niciodată amenințători – până nu te apropii destul de mult ca să te prindă de gâtlej. Nu contează cum părea. Zi mai departe.

-Am auzit că a ajuns din greșeală aici. Făcea parte dintr-o caravană care a fost atacată. Doar el a supraviețuit. Orășenii l-au adăpostit și l-au pus pe picioare.

-Să înțeleg că va pleca curând?

Kassir ezită. Știa că trebuia să spună adevărul, dar ceva îl oprea. Poate de această dată ar fi fost mai bine să țină doar pentru el ce știa. Ezitarea nu dură însă mult. Își aminti de datoriile sale.

-De fapt, dorește să rămână acolo unde e. A găsit aici o fată – dorește să o ia de nevastă.

O sclipire de furie străpunse ochii lui Ranar. Kassir se dădu îndărăt, pentru o clipă crezându-se ținta acelei mânii. Ranar își întoarse spatele, dându-și seama că își înspăimântase tânărul tovarăș. Nu se simțea totuși în stare să se stăpânească.

-Dorește să devină unul din noi, simți Kassir nevoia să adauge.

Observă postura tensionată a lui Ranar, însă continuă cu curaj. Poate dacă spunea totul, băiatul avea să fie în siguranță. Cumva, devenise ceva obligatoriu, să îl țină pe acel călător în siguranță.

-Vrea să ne adopte obiceiurile și Zeii. Dacă vrea să îi venereze, atunci poate fi lăsat în pace. Dacă se închină Zeilor Soarelui și Zeițelor Ploii, nu mai face parte din Lumea de Afară. Aparține și el deșertului.

Ranar se întoarse. Ochii îi ardeau. De data aceasta furia chiar era îndreptată asupra lui Kassir.

-Este și va fi mereu din Lumea de Afară, i-o tăie. E pătat și nu poate scăpa de acea pată, oricât de mult ar încerca să o ascundă. Deja a corupt o fată inocentă. Trebuia să fi părăsit acest loc demult.

-Dar a găsit pe cineva aici. A găsit pe cineva pe care să iubească și nu vrea să se despartă de ea. Dorește să rămână alături de aceasta.

Kassir înțelegea dragostea. Nu avea voie să o simtă, iar sentimentele sale confuze față de Lusa nu îi oferiră prea multe lămuriri, însă nu însemna că nu putea înțelege. Era destul de tânăr ca să găsească motivul pentru care călătorul din Lumea de Afară dorea să rămână unul întemeiat. De ce nu putea vedea și Ranar asta? Doar Preoții nu aveau să pedepsească dragostea cuiva. Însă Ranar tot nu se lăsa convins.

-Ce vrei de fapt? mârâi. Ești gata să vezi fiicele deșertului măritate cu demonii din Lumea de Afară? Tinere, nu-ți poți da seama ce păcat e ăsta. Trebuie să îl pedepsim – și îl vom pedepsi. Preoții vor avea grijă să le dea la amândoi ce merită.

Kassir făcu ochii mari. Știa deja că Zeii Deșertului era stricți. Dar niciodată nu formulase gândul că ar putea fi și nedrepți.

-Și pe fată? întrebă șovăitor.

Ranar încuviință cu ardoare.

-Bineînțeles că și pe ea. Ar fi trebuit să se gândească mai întâi la Zeii ei, și nu la ce crede ea că simte pentru străin. Trebuie să facem din ea un exemplu, Kassir. Din amândoi. De aceea suntem noi aici. Trebuie să ne asigurăm că așa ceva nu se va mai întâmpla vreodată.

Kassir nu avea cum să răspundă. Lui nu i se părea că asta îi va apropia de locuitorii deșertului, dacă aceștia erau pedepsiți pentru ceva natural și de necontrolat, cum era dragostea.

-Bănuiesc că se pot întoarce acasă la el. Ea se va simți singură, totuși.

Ranar îl privi uluit.

-Ce vrei să spui?

-Așa o să-i pedepsească Preoții, nu? O să-i alunge de aici?

Kassir nu spuse cuvântul exil. Ca majoritatea concetățenilor săi, îi era teamă să îl pronunțe, ca și cum i-ar fi adus ghinion. Era cea mai grea pedeapsă de la preoți, și îi ținea pe locuitorii deșertului ascultători și docili. Kassir spera că fata nu avea să o ducă prea greu, deși, spre deosebire de mulți alții, ea nu avea să plece singură.

-N-avem de gând să-i trimitem pe ăștia doi în exil, pufni Ranar.

Spre deosebire de Kassir, nu-i era frică de cuvânt. Era sigur că lui nu i se putea întâmpla așa ceva vreodată.

-De fapt, nu folosim exilul așa de des, continuă. Nu cât de des cred cei care nu cunosc bine căile Preoților.

-Adică?

Dat fiind că intrase destul de recent în slujba Zeilor, Kassir nu știa atât de multe informații din cele încredințate slujitorilor mai în vârstă și mai cu experiență. Dorea mereu să afla lucruri noi, însă.

-După părerea mea, exilul, oricât de înspăimântător ar suna, e o pedeapsă cam blândă, explică Ranar. E drept că ar fi o viață grea într-o lume rece și neprietenoasă, uitată de Zei, însă tot viață ar fi. Nu, avem pedepse mai aspre: zile petrecute în temnițele din subteranele Templului Zeilor Soarelui, tortură, moarte. Iar pentru aceștia doi, numai cele mai aspre pedepse ne vor mulțumi.

Kassir avu impresia că îi fuge pământul de sub picioare. Încerca să nu arate groaza și dezgustul ce îl cuprinseră. Încerca să se poarte ca și cum toate astea nu îl afectau. Însă inima îi zvâcnea în piept și sângele îi năvăli în urechi. Se simțea îngrețoșat. Toate lucrurile pe care i le spusese Adar la prima lor întâlnire, toate cuvintele care îi stârniseră mândria, cât de perfide fuseseră de fapt! Toți cei despre care raportase, pe care crezuse că îi ajutase – câți mai erau încă în viață? Pe câți dintre aceștia îi trimise, fără să știe, la moarte?

Copyright Simina Lungu 2022