Povestea cautatorului de poteci saptamana 19

4. Kassir mergea singur. Trecuse o săptămâna de la despărțirea de tatăl său. Uneori se întreba cum era viața lui Rashed acum. Oare își găsise liniștea după ce în sfârșit cedase și mărturisise totul? I-a spus oare și Malnei? Însă în cea mai mare parte a timpului Kassir nu se gândea la nimic. Nu făcea decât să meargă, tot înainte. Se forță să nu-și mai amintească de trecutul său, și nici să nu-și plănuiască viitorul. Nu mai avea în minte decât un singur gând – să meargă până ce ieșea din deșert. Nu avea niciun rost să se gândească la ce se va întâmpla după aceea.

Se afla acum într-un loc cu totul necunoscut. Niciodată nu mai călătorise atât de departe în nord. Prin acele părți se aflau multe sate. Era o zonă apropiată de capătul deșertului iar soarele nu era așa de arzător. Nopțile nu erau geroase. Însă tot ploua doar o singură dată pe an, iar locuitorii erau tot sub stăpânirea Zeilor Soarelui și a Zeițelor Ploii. Din când în când se mai oprea în vreun sat, când avea nevoie de provizii. Sătenii îl primeau bucuroși, fără să îi pună prea multe întrebări. Credeau că era un neguțător. Acolo, dat fiind cât de aproape erau de Lumea de Afară, se aflau mulți neguțători gata să pornească în necunoscut pentru a-și îmbunătăți traiul. Unii chiar îl invitară pe Kassir să li se alăture. Ar fi avut mai mult noroc și se puteau întoarce împreună. Kassir mereu refuza, spunând că avea deja o caravană care îl aștepta în afara deșertului.

Într-o seară, în timp ce se culcase într-o vizuină din dealurile nisipoase, se întrebă care va fi numele său. Mai avea două săptămâni și ieșea din deșert. Nu i se va permite să rămână Kassir după aceea. Cine să fie, deci? Ce fel de nume să își dea? Cum i se va spune de atunci încolo?

În acea noapte fu tulburat de vise bizare. Nu erau despre Cetatea de Marmură Albă, cu toate că o vedea des în timpul somnului. De fapt revenise la o zi pe care o crezuse demult uitată, chiar dacă nu îi putea nega importanța. Era ziua în care i se dovedise că nu era ca toți ceilalți, că drumul lui avea să fie unul diferit – și numai acum își putea da seama ce însemnase asta. În vis era din nou un copil în satul Pietre Roșii. Își aminti cum el și prietenii săi alergară să îi avertizeze pe săteni că venea un atac al vulturilor roșii. Nu știuse atunci că ceilalți nu puteau să vadă vulturul roșu – și nu a avutde unde să știe că acel incident avea să atragă invidia prietenilor lui asupra sa.

Însă ceea ce își amintea Kassir cel mai bine era imaginea acelui vultur roșu, în zborul lui deasupra dealurilor, îndepărtat și regal. Fu umplut de un sentiment de înrudire cu acea pasăre de pradă. Era mai mult decât ceea ce atrăgea animalele de Păstorii Luminii. Era ceva foarte straniu, dar în acel vis avea impresia că vulturul roșu era parte din sufletul său.

Deschise brusc ochii. Primele raze ale dimineții se arătau departe spre răsărit. Își întoarse privirile spre miazănoapte. Știa acum ce nume să folosească în afara deșertului, singurul nume care avea să conteze.

-Vultur, spuse încet, ca și cum ar fi gustat cuvântul. Mă cheamă Vultur.

Partea 10 Lumea de Afară

1. Ziua veni iute, cu soare strălucitor. Răcoarea nopților din deșert avea să se transforme în curând într-o căldură de nesuportat. Kassir se afla pe un deal înalt – nu o dună de nisip, ci o movilă pietroasă. Privea jos în vale. Când avea să își adune în sfârșit curajul și să coboare, avea să părăsească deșertul și domeniul Zeilor Soarelui și al Zeițelor Ploii. Avea să intre în Lumea de Afară.

Nu se vedea nicio piatră de hotar care să arate unde se sfârșea deșertul și începea Lumea de Afară. Lui Kassir i se părea că ținutul arăta tot la fel, pustiu și pietruit. Însă granița se afla acolo. Știa că, ascunși în acele dealuri, doi dintre cei mai iscusiți Păstori ai Luminii stăteau de strajă. Ei observau cine pleca și cine dorea să intre. Nimeni nu putea trece de bariera invizibilă fără voia lor. Iar acum aveau să fie martorii tăcuți ai primilor săi pași către exil.

Kassir – sau Vultur, cum își spunea acum – trase adânc aer în piept, pregătindu-se de ce avea să urmeze. Trebuia să plece. Deja rămase în deșert mai mult decât intenționase inițial. Perioada sa de grație era aproape încheiată. Știa bine că dacă încă se mai afla în deșert când se termina, cei doi Păstori ai Luminii nu vor ezita să tragă asupra lui. Oftând, își adună curajul pentru ultimul pas din călătoria sa. O luă la vale. O clipă fu ispitit să privească îndărăt. Ar fi vrut să își vadă ținutul natal pentru ultima dată, să își creeze o amintire pe care să o poarte pe cărările necunoscute și străine ce îl așteptau. Însă plecase de multe ori la drum și niciodată nu se uitase îndărăt la oamenii și locurile de care se îndepărta.

Vultur se aștepta la o schimbare. Credea că aerul va deveni diferit, cerul își va pierde din culori iar sunetele din jurul său vor deveni îndepărtate. În nopțile întunecate când se gândise la ce îl aștepta, era sigur că nu va mai fi un Păstor al Luminii de îndată ce intra în Lumea de Afară. La urma urmei, simțurile sale erau un dar de la Zeii Deșertului. Scopul lor era să îl țină în slujba preoților. Cum să mai existe într-un ținut abandonat de aceștia?

Însă deși Zeii Soarelui și Zeițele Ploii abandonaseră acel ținut, nu îl schimbaseră. Și nici nu îi răpiră darurile lui Vultur. Ochii lui vedeau limpede până departe la orizont, deslușind formele unor copaci necunoscuți. Vederea îl umplu pe locuitorul deșertului de plăcere. În deșert erau doar puțini copaci, iar cei ce vedeau unul o luau drept un semn bun. Auzul îi era la fel de ascuțit ca înainte. Nu prea avea ce să audă în acel tărâm pustiu, numai vântul suflând deasupra dealurilor și din când în când strigătul vreunei păsări singuratice. I se părea un ținut gol, însă după ani în care călătorise în slujba Zeilor, se obișnuise cu izolarea.

După ce își dădu seama că lumea era la fel ca întotdeauna, începea să își recapete încrederea în sine. Ieșise din deșert, dar era încă în viață și oarecum același dintotdeauna. Putea să supraviețuiască. Însă lucrurile aveau să se schimbe în curând. Soarele își va pierde strălucirea pe măsură ce înainta mai departe în nord. Dealurile aveau să cedeze locul câmpiilor și munților. Vor urma sate și orașe mari și fortărețe. Iar, undeva în acel mare necunoscut, îl aștepta Cetatea de Marmură Albă. Gândul îl înspăimânta și atrăgea în aceeași măsură. Putea merge la Cetatea de Marmură Albă, și nu avea să fie pedepsit de Preoții Soarelui. Adar și cohortele sale nu se mai interesau de Kassir. Atât timp cât nu se întorcea înapoi în deșert, era liber să facă ce poftea. Era liber să meargă oriunde dorea.

Gândul era atât de palpitant încât se opri brusc din mers. Ridică capul, adulmecând briza dimineții, lăsând soarele să-i încălzească fața. Chiar se simțea ca un vultur, cu toată lumea a sa și fără să se mai teamă de nimic. Dacă Cetatea de Marmură Albă ar fi fost aproape, ar fi zburat către ea.

Își reluă mersul, acum mult mai fericit. Nu știa cum avea să fie traiul său de atunci încolo, sau încotro trebuia să se îndrepte. Însă alegerea îi aparținea numai lui. El putea decide unde să meargă și unde să se oprească. Numai el putea hotărî dacă să își folosească darurile, și cum. Zeii Soarelui și Zeițele Ploii îl abandonaseră. Preoții îl alungaseră în exil. Dar măcar era liber. Și nimeni din compatrioții săi nu puteau afirma asta.

Ziua crescu și Vultur tot mergea, traversând poteci necunoscute. Simțea că se îndrepta spre un nou început.

2. Vultur rămase multă vreme mulțumit. Starea sa de bine se evaporă, însă, iute. După câteva zile deveni mohorât și înspăimântat. Nu conta că putea merge unde poftea. Nu când realitatea dură era că nu avea unde să se ducă.

De fapt, munca lui în slujba Preoților, deși se dovedise a fi împotriva principiilor sale, îi oferise un scop. Avea ceva clar de făcut. Își dădu iute seama că avea nevoie de un scop bine definit pentru a trăi. Mersul nesfârșit fără vreun rost nu putea fi de ajuns. Asta era numai supraviețuire, iar el disprețuia o astfel de viață. Începea să se teamă că lipsa unui scop avea să-l ucidă mai repede decât orice alte pericole din Lumea de Afară.

Timp de două săptămâni tot merse așa, și numai tristețea din gândurile sale îi ținu tovărășie. Încetul cu încetul, nisipul ș pietrele pustii cedară dealurilor acoperite cu iarbă moale. Știa că acestea erau Ținuturile Blajine, ce se aflau la granița cu deșertul. Pe acolo erau și câteva adăposturi – sate mici și neînsemnate. Însă mai dese erau cabanele de comerț construite de oameni de peste tot din Lumea de Afară, pentru a se târgui cu locuitorii deșertului. Până acum nu zărise cabanele decât de la distanță. Erau mici. Nu știa cum arătau pe dinăuntru. De fiecare dată când dăduse cu ochii de una, încercase să o ocolească.

Vultur se obișnuise demult să fie singur săptămâni întregi. Cei trei ani petrecuți ca Păstor al Luminii îl învățaseră că puteau trece și luni în care el nu schimba nici măcar o vorbă cu semenii săi. Pierduse nevoia de a se afla printre oameni – uneori se simțea chiar stânjenit în prezența lor. Acum ideea de a se apropia de oameni era și mai înspăimântătoare. Deși își dăduse seama că multe din lucrurile spuse și făcute de Preoți nu erau corecte, nu știa cum să îi abordeze pe cei din Lumea de Afară. Cei din deșert erau convinși că aceștia erau demoni sau, cel puțin, aflați în stăpânirea unor forțe întunecate. Credința aceasta fusese întărită în Kassir înainte ca el să își dea seama bine cine era. Teama față de cei din Lumea de Afară devenise mai mult una instinctivă.

Însă orice i-ar fi cerut instinctele sale, Vultur trebuia să se apropie de oameni. În primul rând, la un moment dat avea să se piardă cu totul dacă rămânea singur pe vecie. Va trece timp, dar tot avea să se întâmple într-o zi. Avea să vină o clipă când va tânji să audă un glas omenesc, chiar și al cuiva din Lumea de Afară. Iar Lumea de Afară nu era ca deșertul. Cabanele de comerț erau acum rare și izolate, dar în curând aveau să cedeze locul satelor și orașelor. Aici nu se puteau evita oamenii pentru totdeauna.

În cele din urmă, se hotărî să se oprească la următoarea cabană de comerț. Oricum stătea prost cu proviziile.

Înainte să părăsească deșertul găsise niște Pietre Stacojii. Știa că praful ce se făcea din acestea era la mare căutare în Lumea de Afară. Oamenii plăteau bani buni pentru ele. Avea zece pietre. Aveau să-l țină bine hrănit ceva vreme.

Trecură două zile până ce dădu de o nouă cabană de comerț. Era mai mare decât cele văzute înainte, un semn sigur că se îndepărta de deșert, apropiindu-se de ținuturi mai civilizate. Vultur înghiți în sec. Îi părea rău că nu se oprise înainte, la unul din bordeiele mai mici. Într-un loc așa de mare, avea să dea de oameni mai mulți. Se putea chiar să se întâlnească cu foștii săi concetățeni. Gândul acesta îl înspăimânta chiar mai mult decât ideea de a interacționa cu cei din Lumea de Afară. Însă nu avea de ales. Trebuia să meargă acolo.

Când se apropie mai mult, observă că acea clădire era cam dărăpănată. Pereții aveau găuri acoperite în grabă cu paie. Una din ferestre era crăpată. Pilonii de suport păreau cam șubrezi. Un vânt puternic putea să prăbușească acea construcție cu totul. De dinăuntru, se auzea un bărbat cântând. Vocea îi era joasă și cam răgușită. Vultur nu putea înțelege cuvintele – dacă erau într-adevăr cuvinte în acea melodie. Însă cântecul încet și repetitiv îl ducea cu gândul la sălbăticia pustie și singurătatea imensă a ținuturilor ierboase. Bărbatul era cu siguranță singur. Nimeni nu ar fi cântat așa, arătându-și tot ce avea pe suflet, dacă ar fi știut că îl auzea cineva.

Vultur bătu la ușa de lemn. Nu era surprins să simtă cum inima îi zvâcnea în piept. Cântecul încetă, din colibă se auzeau sunete înfundate ce trădau o neliniște necontrolată. Își dădu pe neașteptate seama că cel dinăuntru era la fel de speriat de oaspete. Deși scopul cuiva care locuia în cabanele de comerț era să facă afaceri cu neguțătorii din deșert, puteau trece zile întregi fără să vină cineva pe acolo. Sosirea unui nou mușteriu era privită ca o binecuvântare și un blestem în același timp.

Ușa se deschise. Vultur se pomeni față în față cu un bărbat de vârstă mijlocie, cu pielea întunecată. Se așteptase să dea de cineva la fel de umblat ca și Tar. Însă bărbatul nu prea arăta obișnuit cu drumuri nesfârșite și condiții aspre. De fapt, era îmbrăcat în haine elegante de mătase în culori strălucitoare. Nimeni din deșert nu ar fi purtat haine așa de colorate. Tânărul Păstor al Luminii se holbă cu gura căscată la strania apariție. Însă bărbatul nu părea deranjat de asta. Și el se holba la fel de uluit la noul-venit. În cele din urmă, neguțătorul trecu peste șocul său. Se dădu la o parte, lăsându-l pe Vultur să intre înăuntru.

-Fii binevenit străine, spuse cu voce melodioasă. Eu sunt Tak. Ești aici să faci negoț, nu?

Vultur ezită.

-Oarecum.

Tak ridică din sprâncene la auzul răspunsului vag.

-Așa? Și care ar fi numele tău?

Vultur aproape că îi spuse numele său adevărat. Se opri în ultimul moment, amintindu-și că nu mai avea niciun drept să fie Kassir. Acel nume nu îi mai aparținea, și nu avea să mai fie niciodată al lui.

-Eu...eu sunt Vultur, răspunse în cele din urmă.

Era diferit de acea clipă când își anunțase noua identitate cerurilor pustii. Acum nu mai era ceva știut doar de el. Toți cei pe care îi va întâlni de atunci încolo aveau să îl cunoască doar ca Vultur, nu va mai fi altcineva atunci. Ochii neguțătorului se îngustară.

-E un nume straniu, comentă. Nu pare numele pe care o mamă i l-ar dărui fiului său. Se opri, privindu-l pe Vultur cu ochi șireți. Și poate că nici nu ți l-a dat ea. Poate că ți l-ai dat tu însuți. Cunosc ceva din obiceiurile poporului tău. Ai fost trimis în exil, nu?

Ochii lui Tak erau umpluți de milă. Vultur îi evită privirea, simțind brusc numai ură pentru neguțător. Nu avea de ce să îi fie milă. O fi știut el ceva despre obiceiurile din deșert, dar nu avea cum să le înțeleagă. Neguțătorul îi aștepta răbdător răspunsul. Vultur încuviință scurt. Nu avea de ce să nege ce era deja știut.

-Îmi pare rău, Tak îi spuse cu blândețe. Sigur îți este greu. Voi încerca să te ajut cât pot de bine. Am destulă mâncare aici.

Vultur se încordă.

-Nu doresc pomana nimănui, spuse cu răceală. Am venit aici să fac negoț. Am cu ce.

Se apropie de masă cu pași hotărâți și așeză acolo grămada de Pietre Stacojii. Ochii lui Tak erau gata să-i iasă din orbite.

-Nu poți să-mi dai toate astea, protestă uluit. Nu mi le permit. Toate pietrele astea te-ar face bogat.

Vultur clătină obosit din cap.

-Nu-mi trebuie să fiu bogat. N-am nevoie decât de mâncare.

-Ei, pietrele astea sunt destule ca să sature un întreg regat. Chiar și una din ele m-ar lăsa aproape fără provizii.

-Ia una atunci, spuse Vultur, băgând restul pietrelor în buzunar și lăsând pe masă doar una. Dar nu-i nevoie să-ți golești magazia. Dă-mi doar mâncare pentru câteva săptămâni. Nimeni nu va ști că m-ai plătit mai puțin decât trebuia.

Tak se dădu înapoi ca și cum ar fi fost pălmuit. Clătină din cap, neobosindu-se să ascundă cât era de jignit.

-Nu știu cum stau lucrurile la voi în deșert, spuse aspru. Nu pare un loc prea corect, dat fiind că ai fost trimis în exil și nici măcar la numele tău nu mai ai dreptul. Însă de unde vin eu e păcat grav să îi oferi unui neguțător mai puțin decât trebuie. Voi fi mereu disprețuit, dacă fac asta. Și nu contează că nu va afla nimeni. Onoarea mea nu mă va ierta niciodată. Făcu o pauză, privindu-l pe Vultur gânditor. Hai să facem așa, adăugă. Tu-mi dai o piatră iar eu îți voi da destulă mâncare pentru o lună- și altceva pe deasupra.

Vultur îl privi pe Tak bănuitor.

-Ce altceva să îmi mai dai?

Tak se îndreptă spre celălalt capăt al odăii. Se întoarse cu o sabie pe care i-o oferi Păstorului Luminii. Vultur o luă în mână. Era o sabie veche, dar încă mai putea fi folosită.

-E o sabie bună, îl asigură Tak. Iar Lumea de Afară, cum îi spui tu, are primejdiile sale. Vei avea nevoie de ceva cu care să te aperi. Ți-o dau și îți dau și mâncare în schimbul uneia din pietrele tale. Așa vom avea o înțelegere corectă.

Vultur privi din nou sabia. Nu era obișnuit cu astfel de arme. Puțini din locuitorii deșertului purtau săbii. Numai străjile din caravane le mai foloseau uneori. Vultur se înțelegea mai bine cu arcul sau cu pumnalul. Totuși, o sabie i-ar fi și ea la îndemână. Măcar mai avea ceva de vândut. Acceptă darul lui Tak, iar acesta zâmbi bucuros, ca și cum Vultur i-ar fi făcut cine știe ce favoare.

-Merg să-ți pregătesc mâncarea, îi spuse.

Se îndreptă spre cel mai întunecat colț al cabanei. Vultur îl putea vedea mișcându-se de colo colo, pregătindu-i proviziile. Încercă să nu se uite prea îndeaproape. Nu voia ca Tak să își dea seama că putea vedea mai bine decât un om obișnuit. Nu știa ce credeau cei din Lumea de Afară despre Păstorii Luminii – dacă aflaseră de existența acestora – și îi era cam frică să afle. După o vreme, Tak se întoarse și îi oferi lui Vultur un pachet. Îl cercetă atent pe tânărul din fața sa.

-Încotro te îndrepți acum?

Întrebarea îl puse pe Vultur pe picior greșit. Nu avea nicio destinație în gând. Cum să aibă? Nu făcea decât să se îndrepte tot spre miazănoapte, dat fiind că asta îl făcea să se îndepărteze de deșert. Bineînțeles că pătrundea din ce în ce mai adânc în Lumea de Afară, astfel.

-Nu știu, recunoscu în cele din urmă.

Era iritat că acea sclipire de compasiune apăruse din nou în ochii lui Tak.

-Poate că te pot ajuta și cu asta, oferi el. Ai putea veni cu mine.

Vultur îl privi uluit pe neguțător. Începea să simtă o ușoară neîncredere. Nu știa ce îi oferea Tak, însă era sigur că era mai mult în spatele acelei cereri decât dorința de a ajuta un străin aflat în impas.

-Nu cred că e o idee bună. Ai tăi s-ar putea să nu mă primească bine. Doar sunt un străin.

Tak chicoti amuzat.

-Văd că sunt lucruri pe care nu le știi. Eu sunt din Cetatea Neguțătorilor. Pentru noi nu există străini.

Vultur era curios și intrigat, în ciuda neîncrederii. El nu mai auzise de astfel de loc.

-Ce vrei să spui?

-Nu toți cei din Cetatea Neguțătorilor sunt de loc de acolo, explică Tak. Eu nu m-am născut acolo. Dar acum locuiesc acolo și consider cetatea casa mea. Iar cei de acolo nu mă consideră străin, dat fiind că sunt neguțător. Sunt unul de-al lor. Vezi, Cetatea Neguțătorilor nu e un loc ca oricare altul. Nu mai găsești undeva așa ceva. Aș îndrăzni să spun că nici măcar Cetatea de Marmură Albă nu-i ca ea. E drept că Cetatea de Marmură Albă are minunile ei. Însă Cetatea Neguțătorilor are ceva neașteptat. Oricine poate locui acolo. De obicei acolo se stabilesc negustori dar mai sunt și străjile convoaielor – cred că te-ai descurca într-o astfel de slujbă – și câțiva tâmplari, croitorese și mulți alții. Vindem din bunurile noastre precum și din ce primim de la alții. Suntem mai mult o comunitate de oameni uniți de un gând comun. Desigur, suntem și o țară în adevăratul sens al cuvântului. Avem conducătorii și armata noastră. Luăm parte la sfaturile Alianței de Argint – cei aliați cu Cetatea de Marmură Albă. Vocea noastră este ascultată și respectată.

Vultur ascultă din ce în ce mai atras. În ciuda încercărilor Preoților și Preoteselor, în deșert nu se afla o înțelegere atât de armonioasă. O clipă fu tentat să accepte oferta lui Tak. S-ar descurca acolo. Poate nu ca neguțător, dar putea să păzească un convoi. Ar fi avut avantajul simțurilor sale. Iar lumea nu avea de ce să știe de ele. Nimeni nu avea de ce să afle că era un Păstor al Luminii. Iar dacă cineva afla, putea oricând să plece.

Se gândi la ce ar fi avut de spus Adar și Rhea, și la cât de mânioși ar fi fost Zeii Soarelui și Zeițele Ploii de faptul că se alătura celor din Lumea de Afară. Apoi însă își aminti că nu mai conta ce credea Adar și Rhea, iar Zeii Deșertului nu mai erau zeii lui. Nu aveau cum să influențeze hotărârea lui Vultur. În cele din urmă, nu frica de Zei sau de ce ar fi spus foștii săi concetățeni îl făcu să refuze. Ceva îi șoptea că nu se putea opri din mers – cel puțin nu încă. Poate că exista un loc pentru el în acea lume imensă. Dar era sigur că acesta nu se găsea în Cetatea Neguțătorilor.

-Îmi pare rău, îi spuse lui Tak, și chiar își regreta decizia. Dar mă tem că nu pot veni cu tine.

Tak dădu din cap înțelegător. Nu era prea surprins de refuz.

-Atunci mult noroc, jupâne Vultur, îi ură. Sper că într-o zi să găsești cărarea potrivită ție.

Vultur plecă cu mâncarea și sabia. Zile întregi după aceea avea să se gândească la invitația lui Tak. Deseori, avea să se dojenească pentru că nu o acceptase. Poate i-ar fi făcut calea mai ușoară.

Copyright Simina Lungu 2022