3. Ziua era una răcoroasă. În deșert, numai nopțile erau friguroase. Pentru cei de acolo era greu de imaginat că soarele se putea afla sus pe cer dând doar puțină căldură. Adar ar fi susținut că acesta era un semn că Zeii Deșertului abandonaseră într-adevăr Lumea de Afară.
Trecuseră trei zile de când Vultur lăsase în urmă cabana lui Tak. Uneori, în timp ce stătea seara lângă micul său foc, își dădea seama că îi simțea lipsa neguțătorului. Era de neînțeles să îți fie dor de cineva care ți-a adresat doar câteva cuvinte, și era o dovadă clară a singurătății din inima sa. Însă Tak fusese primul locuitor al Lumii de Afară care interacționase cu el – și îi arătase bunătate. Fusese atât de bun, încât chiar îl invitase să i se alătura în ținutul său natal.
Peisajul se schimbase de la întâlnirea cu Tak. Dealurile pustii lăsaseră loc ierbii înalte cu fire ce îi gâdilau fața. Era greu de mers, dat fiind că locul era plin de mlaștini înșelătoare. Vultur nu mai văzuse până atunci mlaștini. Avu un noroc chior că nu aflase cât de periculoase puteau fi acestea pe pielea sa.
Într-o seară, când soarele nu coborâse încă la apus, Vultur fu tulburat de țipătul îndepărtat al unui animal. Pentru un timp, rămase priponit locului. În acel sunet se afla atâta disperare și singurătate încât era parcă l-ar fi străpuns un cuțit. Era urletul unei făpturi aflate pe moarte, care știa că nu mai avea nicio speranță de scăpare, și își trimitea un ultim plânset spre cerul nepăsător.
Imediat o luă la goană în direcția din care răsunase țipătul, fără să ia în seamă firele de iarbă de care se împiedica, prăbușindu-l la pământ. Nu se opri să se gândească că încerca ceva primejdios, că nu avea de ce să se implice în ce se petrecea acolo. Nu avea în minte decât acel strigăt de ajutor. Pentru prima dată de când intrase în Lumea de Afară, cineva avea nevoie de el. I se oferise un țel.
Strigătul venea de undeva mai departe decât crezuse inițial. Ținuturile pustii și auzul său îl făcuseră să pară mai aproape. Îi luă mai mult decât anticipase să ajungă la fața locului. Strigătele nu mai răsunau decât rar, iar făptura părea epuizată, lipsită de ajutor, însă mult prea înspăimântată ca să renunțe cu totul.
Ajunse într-un loc unde iarba nu mai era așa de înaltă. Se opri brusc, mânat de cine știe ce instinct. Dădu cu ochii de un animal cenușiu, un lup, credea el, deși nu mai văzuse lupi până atunci, dar se potrivea cu descrierile călătorilor. Fiara era cu totul terorizată. Ochii îi erau mari și înroșiți. Nici nu era de mirare. Vultur observă că se cufunda încetul cu încetul în pământ.
Scena îngrozitoare părea un vis produs de cine știe ce delir. Aceasta trebuia să fie dovada clară că Lumea de Afară era plină de demoni. Desigur că unul din aceștia se afla sub pământ, trăgând fiara înspăimântată spre el. Mai târziu, lui Vultur nu îi era rușine să recunoască că primul său gând era să o șteargă de acolo, înainte să fie și el prins. Însă nu părăsi locul. Nu putea abandona acel animal să sufere o moarte oribilă în timp ce el se îndepărta ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat nimic. Nu putea face așa ceva.
Lupul își dădu seama de prezența sa. Își îndreptă ochii spălăciți către Vultur. Din nou, acesta fu inundat de acel sentiment puternic de rudenie, acea legătură pe care nu o putea defini, crezuse că îi va dispărea o dată ce părăsea deșertul. Însă acum era mai puternică ca niciodată, ca și cum sosirea sa în Lumea de Afară i-ar fi dezlănțuit simțurile. Mesajul transmis de lup era limpede. Voia să fie salvat. Iar Vultur intenționa să îl asculte.
-Nu te mișca, prietene, îi spuse. Te scot imediat de acolo.
Vorbea cu mai multă încredere decât avea de fapt. Lupul însă păru să îi dea atenție. Nu se mai zbătea. Vultur observă că acum că rămase nemișcat, se scufunda mai încet. Își dădu seama că de fapt greșise. Aici nu era vorba de cine știe ce demon subteran. Era altceva.
Dădu să înainteze spre lup. Puse piciorul jos. În acea clipă auzi un clocot ciudat și avu impresia că începe să se cufunde. Își retrase iute piciorul. Cizma era acoperită de un noroi umed și lipicios. Mirosul îi făcu greață. Pentru o clipă se temu că va trebui să renunțe la încercarea sa. Nu va putea salva lupul. Nu va reuși decât să cadă și el în aceeași capcană. Nu credea că asta va fi de prea mare ajutor, decât că fiara nu va muri singură. Însă lupul înaintase vreo zece pași în iarba scurtă, ceea ce însemna că nu începuse să se scufunde decât mai târziu. Trebuia să existe un mod să ajungă la animal.
Se dădu puțin la stânga, iar apoi făcu un pas șovăitor înainte. Fu mulțumit să dea de pământ solid, cu toate că era cam noroios. Următorii pași îi făcu cu mai multă hotărâre. De câteva ori fu nevoit să schimbe direcția, dându-și seama că era pe cale să se scufunde din nou. Învăță iute să fie atent la acel sunet de mocirlă și să evite locurile de unde se auzea. Se apropia de lup mai pe ocolite, dar totuși înainta spre ținta sa.
În tot acel timp fiara încă se scufunda, deși mai încet acum că rămase nemișcat. Îl urmărea pe Vultur cum înainta, fără să clipească, cu un licăr de speranță în ochi. Lui Vultur i se părea ciudat că o făptură care probabil nu văzuse în viața ei un om putea să aibă atâta încredere în el. Sau poate nu era așa de straniu, dat fiind că Vultur era un Păstor al Luminii. Tot timpul voise să cerceteze mai îndeaproape acea legătură pe care Păstorii Luminii o aveau cu animalele. Preoții spuneau că era ceva întâmplător, și nu avea nimeni motiv să fie prea atent la ea. Însă Vultur nu crezuse vreodată că Zeii Deșertului, care nu făceau nimic întâmplător, dăruiseră acea înțelegere fără vreun motiv anume.
În curând își dădu seama că nu mai putea înainta fără să se scufunde și el. Putea întinde mâna să ajungă acum la lup. Însă nu-l putea scoate de acolo cu mâinile goale. Căută în ranița sa până dădu de o funie. O legă la gâtul fiarei. Aceasta era surprinzător de docilă. Se încredințase complet lui Vultur. Păstorul Luminii trase de funie.
O vreme se chinui în zădar. Începea să se teamă că avea să-și rupă spinarea, iar lupul tot va continua să dispară sub pământ. Apoi, ceva păru că cedează în acea mocirlă. Încetul cu încetul, lupul era scos la suprafață. Mai târziu Vultur avea să-și dea seama că avuseră amândoi un noroc chior. Dacă ar fi ajuns mai târziu, lupul nu ar mai fi putut fi scos de acolo.
Animalul zăcea acum la picioarele lui Vultur, tremurând și scâncind. Vultur se aplecă să mângâie blana plină de noroi.
-N-a fost cea mai bună zi a ta, ei, flăcăule? întrebă cu blândețe. Nici nu-mi vine să cred c-ai ajuns așa de departe. Doar știai ce-ți poate face locul ăsta.
Lupul se arătă cam rușinat. Vultur se întrebă oare cât de mult îl putea înțelege acesta. Era păcat că nu putea vorbi.
Stătură o vreme să-și recapete puterile. Însă Vultur nu dorea să rămână prea mult acolo. Putea auzi apa bolborosindu-i sub picioare. Se temea că dacă nu plecau repede, aveau să înceapă din nou să se scufunde. Se aplecă din nou să atingă blana cenușie.
-Hai flăcăule. S-o luăm din loc. Lasă-mă să te duc undeva unde ai să fi în siguranță.
Lupul se chinui să se ridice. Îi trebui câteva încercări, dar până la urmă reuși să rămână în picioare. Fără să mai protesteze, șchiopătă după Vultur. Păstorul Luminii se îndepărtă cu grijă de mocirlă. Când se aflau din nou în siguranță, Vultur se aștepta ca lupul să plece la treburile sale, ignorându-și salvatorul. Însă acesta se gudura pe lângă el, fără să pară dornic să-l părăsească. Vultur îi zâmbi larg.
-Vrei să vii cu mine, flăcăule? O să fie cam greu. Vezi tu, eu nu știu încotro merg.
Lupul scânci, vârându-și capul sub mâna lui Vultur. Acesta râse și îl mângâie.
-Cred că ai dreptate, îi spuse. Va fi bine să am un tovarăș, chiar dacă numai pentru scurtă vreme.
4. Trecură încă trei săptămâni. Lupul îl mai urma pe Vultur, ținându-se de el ca un câine credincios. Vultur îl numise Blană-sură, din cauza culorii sale – după ce îl curățase de noroi, descoperise că era un animal falnic. Nu știa dacă își găsise un tovarăș pe viață, sau dacă Blană-sură pur și simplu i se alăturase doar pentru o vreme. Era însă recunoscător pentru acea tovărășie, și se gândea cu teama la ziua când se vor despărți.
Mlaștinile nu se mai terminau. Vultur începea să creadă că întreaga Lume se Afară arăta la fel. Știa că nu era adevărat – încă își amintea de Run și de descrierile sale pline de entuziasm. Însă ce văzuse până acum din Lumea de Afară nu îl prea încuraja.
Cu timpul, îi venea mai ușor să meargă prin mlaștini. Trebuia să fie atent, și cu ochii și urechile în patru. Dat fiind că era binecuvântat – sau blestemat – cu vedere și auz excepțional, nu îi era greu. Nici lui Blană-sură nu i era greu. De fapt, Vultur era surprins că lupul se împotmolise în acea mlaștină. Poate că erau meniți să se găsească. Sau poate că explicația nu era așa de mistică. Poate Blană-sură fugărise vreo pradă și nu își dăduse seama cât de aproape era de pericol.
Acum că Blană-sură îl urma, lui Vultur îi era mai ușor să găsească de mâncare. Recunoștința lupului fața de cel care îl salvase de la moarte sigură nu cunoștea limite. Era o binecuvântare pentru Vultur. Nu știa să vorbească, dar totuși cumva cei doi se înțelegeau. Blană-sură îi urma ordinele fără să crâcnească. Serile stătea răbdător la foc ascultându-l pe Păstorul Luminii în timp ce acesta povestea despre deșert, ca să-și mai aline dorul de casă. Îl privea pe Vultur ca și cum înțelegea tot ce spunea acesta. Probabil simțea nevoia lui Vultur de a se descătușa, dându-i tânărului ocazia să facă asta.
Peste ani Vultur avea să recunoască fără să ezite că Blană-sură îl salvase de la nebunie în acele prime luni întunecate. Era sigur că nu ar fi scăpat din mlaștini dacă nu ar fi dat de tovarășul său neașteptat. Erau zile în care Blană-sură era cel care îl făcea să înainteze. El era cel care conducea. Vultur doar îl urma, fără să îi pese încotro mergeau.
Înaintau cu greu în acele ținuturi înșelătoare. Deseori trebuiau să schimbe direcția sau să se întoarcă pentru a găsi un drum mai sigur. Era greu de spus încotro mergeau. Însă Vultur era un călător încercat. În deșert se putuse ghida după indicii ascunse ale ținutului și ale cerurilor. Îi venea mai greu în Lumea de Afară, dar începea să învețe.
Nu îi luă mult să își dea seama că mergeau înspre nord. Nu îl deranja asta. Și el ar fi ales aceeași direcție. Blană-sură probabil ghicise asta. Însă uneori se întreba dacă nu cumva mai era și altceva în joc. Uneori credea că Blană-sură răspundea unei alte puteri, care îl obliga să-l conducă pe Vultur spre miazănoapte. Deseori se întreba ce s-ar întâmpla dacă ar schimba direcția – sau dacă s-ar întoarce cu totul. Oare Blană-sură l-ar mai urma? Sau poate că atunci avea să-l părăsească. Asta dacă nu încerca să-l facă pe Vultur să meargă tot spre nord, pentru că acolo trebuia el să meargă. Nu încercă să vadă dacă așa era. Ar fi fost primejdios să se întoarcă în mlaștini. Pe lângă asta, îi era frică să afle că ghicise corect.
Într-o noapte când se opriră, Vultur observă că lupul era neliniștit. Blana i se zburlise și de câteva ori se ridică, începând să mârâie. Se liniștea repede, însă nu trecea mult timp și o lua din nou de la capăt. Vultur își încordă auzul, însă nu dădea de nimic în neregulă. Nici nu putea vedea ceva ce nu ar fi trebuit să fie acolo. E drept că simțurile lui Blană-sură erau mai ascuțite decât ale lui, dar nu cu mult. Dacă s-ar fi aflat ceva în apropiere, ar fi știut și el. Însă poate nu auzul și văzul îl înștiința pe Blană-sură că nu erau singuri. Poate că era cu totul altceva. Vultur auzise deseori că unii câini puteau simți când duhurile strămoșilor vizitau ținuturile celor vii. Poate asta simțea Blană-sură acum. Ceva ce nu aparținea lumii muritorilor.
Însă orice ar fi fost, era prea obosit ca să îi mai pese. Fusese o zi lungă, și nu dorea altceva acum decât să se odihnească. Dacă Blană-sură dorea să își petreacă noaptea stând de pază, era treaba lui. Vultur nu avea să-l oprească. Însă nici nu avea de gând să i se alăture. Se întinse și căzu într-un somn neliniștit, conștient de agitația tovarășului său de drum. Era gata să adoarmă cu totul, când în sfârșit înțelese de ce se temea acesta.
Sări în picioare, cu răsuflarea tăiată. Acum știa. Sunetele pe care le auzise Blană-sură nu veneau din lumea spiritelor. Vultur știa asta, deoarece și el le auzise. Veneau de sub pământ.
5. Vultur îl privi pe Blană-sură îngrozit. Lupul îi răspunse acelei căutături. Se înțeleseră. Vultur aruncă din nou ochii în jos. Acum putea auzi limpede. Ceva se petrecea sub pământ, și nu părea un simplu fenomen natural. Se întinse din nou, cu urechea pe pământ. Închise ochii și ascultă. Sunetele erau înfundate și era greu să își dea seama ce reprezentau. La început crezu că poate greșise. Poate nu era decât susurul unui izvor.
Însă asta nu explica panica lui Blană-sură.
Vultur închise ochii strâns, încercând să se concentreze numai la ce auzea de sub pământ. Nici măcar cu sirena de nisip nu își împinse simțurile atât de tare. Nu credea că avea să reușească cine știe ce. La urma urmei, puterile îi erau limitate, iar el nu mai fusese conștient vreodată de acest lucru cum era în acea noapte. Însă în cele din urmă i se păru că descoperă ceva. Sau începuse să își stăpânească mai bine puterile, sau zgomotele erau mai aproape. Nu mai era nici o îndoială – erau voci, aspre și răgușite. Era sigur că erau doi. Auzea cuvinte, însă nu le putea afla înțelesul. Pesemne că erau în vreo limbă întunecată, pe care el nu o putea înțelege.
Sări din nou în picioare. Acum tremura la fel de rău ca și Blană-sură. Sub picioarele sale se aflau două creaturi. Nu puteau decât să fie demoni, dușmani ai Zeilor Deșertului. Vultur nu se simțise vreodată mai lipsit de apărare. Primul său imbold era să o zbughească la goană, să se îndepărteze de acel loc cât încă mai era timp, înainte ca cei de sub pământ să își dea seama că se afla acolo. Însă era periculos. Nu putea să alerge pe întuneric într-o mlaștină. Chiar și cu verdea sa și cu simțurile lui Blană-sură, ar fi fost riscant. Rămase nemișcat, în timp ce Blană-sură tremura lângă el. Acesta deci, avea să fie sfârșitul exilului său. Ținuse mai puțin de un an.
În fața ochilor îngroziți ai lui Vultur, pământul se mișca, ca și cum cineva încerca să sape o groapă. Însă lucra cu o viteză de necrezut. În scurt timp, pământul se deschise și două forme întunecate ieșiră la suprafață. Blană-sură începu să mârâie, dar Vultur îl făcu iute să tacă. Poate că făpturile erau prea ocupate cu treburile lor, și nu îi vor observa dacă rămâneau nemișcat, fără să scoată un sunet.
Vultur cercetă formele neobișnuite. Nu crezuse că asemenea făpturi puteau fi adevărate. Călătorii nu pomeniseră de ele. Erau mai înalți decât oamenii și mult mai vânjoși. Erau acoperiți cu ceva cenușiu și tare. Aveau colți imenși. Însă mergeau pe două picioare, ca oamenii. Una din siluete era mai înaltă iar a doua figură părea să o asculte. Atunci acela era căpetenia.
La început, se părea că planul lui Vultur avea să funcționeze. Credea că cele două făpturi vor dispărea fără să îi bage de seamă. Însă brusc aceștia se opriră. Primul se uită fix la Vultur. Nu încăpea îndoială că îl zărise. Blană-sură se dădu îndărăt, gata să sară la atac. Și Vultur își scoase sabia, conștient că nu avea niciun talent la mânuirea acesteia. Însă arătările nu aveau de unde să știe asta. Una din ele, cea mai înaltă, ridică mâna în semn de pace. Însă Vultur nu coborî sabia.
-Nu vrem să-ți facem rău, călătorule, îi spuse făptura cu glas răgușit.
-Nu veniți mai aproape, îi amenință Vultur, refuzând să dea drumul sabiei. Ce înseamnă asta? De ce tăbărâți asupra mea în mijlocul nopții?
Cele două bestii schimbară căutături amuzate. Nu încercară, însă, să se mai apropie.
-Jur că nu vrem să-ți facem niciun rău, flăcăule. Am venit la suprafață doar pentru că nu mai știam unde suntem. Ne vom întoarce în curând în tunel. Doar suntem Căpcăuni de Munte.
Vultur se încruntă.
-Ciudat nume, remarcă, pe aici nu sunt munți.
Cei doi căpcăuni izbucniră în râs.
-De aia nici nu ne place locul ăsta prea mult. Suntem departe de cavernele noastre. Ne întoarcem de la un sfat în Cetatea Neguțătorilor. Poate că de asta ai auzit, deși se pare că pe noi nu ne recunoști. Dar hai, lasă-ți sabia, flăcăule. Noi suntem prietenii oamenilor buni. Eu sunt Lothar, o căpetenie a Căpcăunilor de Munte, iar acesta este fratele meu Halmar.
Al doilea căpcăun se înclină. Vultur își lăsă sabia în jos, dar rămase în alertă. Voia ca cei doi să știe că avea să atace la prima amenințare. Blană-sură nu mai mârâia. Rămase însă, și el zburlit. Cei doi căpcăuni trebuiau să le câștige încrederea.
-Eu sunt Vultur, spuse Păstorul Luminii. Vin din deșert.
-Așa credeam și noi, spuse Halmar, vorbind pentru prima oară, cu un accent mai aspru decât al fratelui său. În primul rând, nu pari să fi aflat de noi. Majoritatea oamenilor, când aud de Lothar, îl primesc cu brațele deschise. E căpetenia noastră de un an, însă deja a lucrat mult să îmbunătățească relația noastră cu alte popoare. Timp de mulți ani va domni pacea între Căpcăunii de Munte și omenire.
Vultur lăsă cu totul sabia. Blană-sură se liniști și el. Vultur era sigur că avea să sară la primul semn de primejdie. Însă el începea să creadă că nu va sosi vreunul.
-Ce altceva v-a spus că nu sunt de pe aici? întrebă curios.
Cei doi căpcăuni chicotiră.
-Nimeni din cei care cunosc acest loc nu s-ar fi avântat cu atâta îndrăzneală în mlaștini. Sunt periculoase. Lumea de obicei le ocolește, chiar dacă le ia ceva vreme. Mă miră că ai reușit să ajungi așa de departe. Însă nu cred că norocul va continua să-ți surâdă.
Vultur ridică capul, sfidător.
-Poate am mai mult talent decât credeți voi. Sunt sigur că vom reuși să străbatem mlaștinile. Eu n-am de gând să renunț.
-Nu ne îndoiam de puterile tale, îl îmbună Lothar. Și nici de curajul tău. Dar tu nu cunoști acest loc. Nimeni nu-l cunoaște. Mlaștinile astea au gândurile lor. Se mișcă. Înghit cărări ce odinioară erau sigure. Te-au lăsat să înaintezi până acum, însă în curând te vor prinde în capcană. Mereu fac asta.
Vultur își aminti de cum îl găsise pe Blană-sură împotmolit. Înțelese în sfârșit ce se întâmplase cu lupul.
-N-am cum să mă întorc, spuse.
-Nici nu-ți cerem asta, îl asigură Lothar. Însă mai sunt soluții dacă vrei să traversezi mlaștinile. Noi știm o cale. Te vom conduce bucuroși prin tunelele noastre. Încotro mergi, Vultur?
Vultur era prea mândru să recunoască că nu avea o destinație anume.
-Merg spre miază-noapte, spuse, sperând că cei doi căpcăuni nu vor pune mai multe întrebări.
Ei îi acceptară însă răspunsul.
-Și noi ne îndreptăm tot spre miază-noapte, anunță Lothar. Te vom conduce prin tunelele noastre până la marginea mlaștinilor. De acolo, poți merge din nou pe pământ.
Vultur ezită. Îi aruncă lui Blană-sură o privire. Nu-și putea lăsa noul prieten să înfrunte mlaștinile de unul singur, mai ales acum că știe cum erau ele de fapt.
-Ia-l cu tine, îl îndemnă Halmar. Dacă te va urma, bineînțeles. S-ar putea să-ți fie greu să-l convingi.
Vultur se amuză. Oricui altcuiva i-ar fi fost greu, dar nu lui. El era Păstor al Luminii. Era sigur că îl putea convinge pe Blană-sură să îl urmeze oriunde mergea și el.
Copyright Simina Lungu 2022
Comentários