Partea 10 Anii de pribegie
1. După despărțirea de Blană-sură, urmă o perioadă ciudată. Era plină de singurătate și confuzie, dar și cu întâlniri neașteptate, ce aveau să-i schimbe cu totul vechile percepții. Mai târziu, Vultur avea să îi numească anii de pribegie. Nu vorbea prea mult despre ei, iar în clipele rare când îi pomenea, o făcea doar în treacăt. Însă avea mereu să țină minte acei ani, deși le ținea însemnătatea doar pentru el. În acea perioadă deveni cu adevărat Vultur, lăsând tot ce aparținuse lui Kassir în urmă. În acei ani începu să vadă Lumea de Afară ca pe casa sa, iar acel gând avea să rămână cu el tot restul vieții.
Nu îi fu ușor. Trecu prin ani plini de întunecime și de primejdii, de mers continuu într-o lume în veșnică schimbare. De multe ori aproape că își pierdu viața pe cărările înșelătoare. Însă supraviețuise, și putea privi în urmă mulțumit. Iar dacă soarta într-adevăr îi călăuzise pașii, nu îi purta pică. Din acei ani rămase cu ceva bun. În sfârșit, se simțea împlinit.
Nu avea însă cum să știe toate acestea în dimineața răcoroasă când se trezi fără Blană-sură alături. Nu știa decât că pierduse un tovarăș și se îndoia că va mai da de altul prea curând. Era singur într-un ținut străin ce nu îi era deloc cunoscut. Avea să umble pe acele drumuri întunecate o perioadă lungă de timp, dacă nu pentru totdeauna. Acum regreta că îl lăsase pe Blană-sură să plece. Era gata să-l cheme înapoi, însă se opri la timp. Fără îndoială că Blană-sură s-ar fi întors, dacă era pe aproape. Însă Vultur nu avea niciun drept să îi facă asta. Blană-sură era o făptură liberă. Și era în sfârșit acasă. Vultur nu-i putea răpi asta.
Porni din nou la drum, resemnat să își continue călătoria de unul singur. Se îndrepta spre pădure, deși îi era cam teamă să intre fără Blană-sură. Trecură două zile. Se afla în sfârșit la marginea pădurii. Copacii erau înalți, depășind cu mult pe rudele lor ce se iveau pe ici și colo în deșert. Sub coroana lor, aerul era rece și proaspăt.
Făcu câțiva pași șovăitori. Se simți străbătut de un fior pe care nu îl putea recunoaște. Nu știa ce se întâmplase, dar brusc i se părea că intrase în altă lume, unde totul era mai limpede și mult mai viu. Senzația era copleșitoare, dar nu chiar neplăcută. Îl umplea de respect. Nu știa ce avea să găsească la umbra acelor copaci, dar bănuia că îl va schimba. În cele din urmă, se hotărî să accepte tot ce îi oferea Lumea de Afară. Intră în pădure.
O vreme, călătoria fu plăcută. Aerul era curat și îi dădea destulă energie. Zilele erau mai întunecate, dat fiind că soarele nu reușea întotdeauna să pătrundă prin frunzișul des, însă nu-l deranja întunericul. Erau, oricum, multe petece de lumină pe ici și colo, dacă i se făcea dor de razele soarelui. Nu era mai rău decât tunelele Căpcăunilor de Munte, și doar trecuse cu bine de ele.
Apoi, mai era și cântecul. Pădurea nu tăcea niciodată. Nici măcar în timpul nopții. Mereu era plin de ciripitul păsărilor și bâzâitul insectelor, foșnetul frunzelor în vânt și trosnetul crengilor de pe jos, când trecea vreo jivină prin apropiere. Pentru Vultur, toate aceste sunete se amestecau, formând o singură melodie, mereu schimbătoare, dar cu același înțeles. I se părea că pădurea nu era un simplu loc - ci o entitate vie.
Nu ducea lipsă de mâncare. Dădea de multe animale pe care le putea vâna, și chiar și când acestea se ascundeau de el, avea fructe în copaci și în arbuști. Majoritatea acestora erau bune și hrănitoare. Una îl ținea pe picioare o zi întreagă.
Într-o zi, însă, făcuse ceva greșit. Dădu peste niște fructe întunecate într-un arbust. Nu creștea nimic în jur, iar acest lucru ar fi trebuit să îl prevină. Însă nu găsise mult de mâncat cu o zi înainte, și era mai flămând decât de obicei. Culese câteva fructe. Aveau un gust rău, drept care nu mâncă multe. Dar era deja prea târziu.
După-amiaza începu să se simtă ciudat. Îl durea burta iar gâtul i se uscase, drept care acum îi venea greu să înghită. La început, nu luă asta în seamă și își continuă drumul. Se mai îmbolnăvise și înainte. În deșert, deseori fusese lovit de soare. Învățase să ignore răul și să meargă mai departe. Își dădu însă iute seama că de data asta nu își mai putea continua călătoria. Începea să aibă amețeli, iar vederea i se întuneca. Se sprijinea de trunchiurile copacilor pentru a rămâne în picioare. Se împotmolea ca și cum ar fi fost beat. Nu mai putea rămâne mult în picioare. În cele din urmă dădu peste o vizuină lângă un izvor limpede. Se întinse acolo, așteptând să treacă boala.
Un timp - Vultur nu știu cât anume, era sigur că trecură totuși câteva zile - lucrurile se înrăutățiră. Zăcea în vizuină, uneori prea slăbit ca să se poată târî până la pârâu să bea apă. Îi era fie prea cald fie prea frig, iar durerile deveneau mai dese, lăsându-l epuizat și sleit de puteri. Începea să se teamă că avea să moară acolo în pădure, iar gândul era de nesuportat. Nimeni nu avea să știe ce i se întâmplase. Nimeni nu îl va plânge. Va fi cu totul uitat.
În delirul său era convins că primise o pedeapsă trimisă de Zeii Deșertului pentru felul în care le sfidase decretele. Se întrebă dacă nu s-ar fi cuvenit să implore iertare și să promită întoarcerea la vechea sa credință - dacă era salvat. Însă era destul de lucid să își dea seama că nu avea să fie niciodată întru totul de acord cu obiceiurile deșertului. Nu avea să regrete nimic cu adevărat - iar când venea vorba de Zei, remușcarea prefăcută nu îl putea ajuta. Ei nu aveau să-l salveze.
Zăcu așa zile în șir, fără să mai poată ști ce era adevărat. Viziunile care îl chinuiseră în timpul primei sale călătorii spre Templul Zeilor Soarelui se întoarseră ca și cum nici n-ar fi plecat vreodată. Se văzu din nou mergând pe străzile pietruite ale unei cetăți necunoscute. Totul arăta acum mai bine conturat. Putea desluși chipurile oamenilor din jur. Îl priveau grav, ca și cum se așteptau la ceva de la el. Imaginea dispăru, și fu urmată de o succesiune rapidă de peisaje schimbătoare. Vedea mlaștini și codrii întunecați și câmpuri pustii. Vultur se văzu brusc într-un astfel de câmp. Simțea miros de fum, iar undeva în apropiere auzea vacarmul unei hoarde. Fără să își dea seama, privi în sus. Deasupra sa o creatura ciudată albă bloca soarele. Era pesemne o pasăre uriașă, însă avea solzi în loc de pene. Îl privi drept în ochi.
Se trezi brusc. Acel schimb de priviri fu atât de intens, încât făcu viziunea să dispăru cu totul. Vultur era înapoi în lumea adevărată, gâfâind și prea înspăimântat să deschidă ochii. Dacă dădea din nou de acea arătare? Rămase o vreme nemișcat, încercând să-și dea seama cum se simțea. Îi era rece, dar nu într-un mod neplăcut. Îl durea capul și era amețit și slăbit, însă părea numai un efect lăsat în urmă de boală. Nu mai credea că era pe moarte. Fusese cruțat.
Deschise ochii. Fu surprins să se găsească tot în pădure. Observă că era cam întuneric. Se împletici până la pârâu, unde sorbi apă cu lăcomie. Se simțea mai bine acum, dar era cam ostenit. Se îndreptă cu pași înceți înapoi spre vizuină. Dormi mult timp. Rămase acolo o săptămână. Nu ieșea decât pentru scurtă vreme, să găsească de mâncare și să bea apă. Lua numai fructele despre care știa deja că erau bune. Învățase să fie atent la ce mâncă.
După o săptămână, își reluă drumul. Mergea mai încet. Știa că avea să treacă ceva timp până își va reveni cu totul. În cele din urmă, își spuse că experiența sa cu fructul otrăvitor, deși neplăcută, îl ajutase. De când intrase în pădure, se simțise prea în siguranță. Uitase că se afla într-un loc străin lui. Jură să cunoască cât mai bine Lumea de Afară - cu părțile ei bune și cu pericolele ei în egală măsură.
2. Pădurea nu mai avea capăt. Acum Vultur își dădea seama că ceea ce el considerase un singur codru era de fapt un întreg ținut împădurit cu petice golașe pe ici și colo. Vultur le evita. Acolo erau așezările omenești. Din când în când, însă, mai trecea și pe acolo. Vânduse câteva Pietre Stacojii sătenilor uluiți, în schimbul unor provizii și, o dată, când ploua tare, a unui loc de dormit. Oamenii erau de obicei mirați de prezența sa - rareori treceau străini prin așezările lor izolate. Însă erau prietenoși și săritori. Într-un astfel de sat, o femeie îi înmână niște haine de lână. Nu îl lăsă pe Vultur să o refuze. -O să mori de frig cu ce porți acuma când vine iarna, îi spuse aspru. Ai nevoie de haine groase, tinere.
De fapt, chiar devenise mai frig. Deseori, Vultur se trezea tremurând. În cele din urmă acceptă darurile femeii. Descoperi că teama lui de a primi prea multe favoruri de la cei din Lumea de Afară începea să se destrame.
Ținutul începea să urce din nou. Dar acum nu mai era vorba de dealuri. Vultur intrase într-un mic lanț muntos. Înainta din nou cu greu.
Într-un alt sat, un bătrân îi spuse că avea să cadă zăpadă în curând - chiar în următoarele zile.
-Nu aveam zăpadă de unde vin eu, spuse Vultur. Ce înseamnă? E de rău?
Bătrânul îl privi lung. Pentru cineva ca el, să trăiești undeva fără zăpadă era la fel de necrezut cum ar fi fost pentru un locuitor al deșertului să audă de un loc unde ploua mai mult de o dată în an.
-Zăpada e ploaie înghețată. Se așterne pe pământ și uneori rămâne acolo chiar și săptămâni în șir. E frumos, nu zic nu, dar e o pacoste pentru cei ce locuiesc aproape de munți. Satele sunt deseori izolate în timpul iernii.
Vultur facă ochii mari când auzi de ceva atât de îngrozitor.
-Nu sună prea încurajator.
Bătrânul pufni.
-Deloc, mai ales pentru călători. Se opri și îl privi gânditor. Nu vrei să petreci iarna aici? îi oferi. Nu ai fi primul călător pe care îl adăpostim. E drept că proviziile vor fi puține în lunile friguroase. Însă asta nu ne-a oprit niciodată să dăm ajutor celor ce sunt la nevoie.
Vultur se simțea ispitit, așa cum fusese și atunci când Tak îl invitase în Cetatea Neguțătorilor. Însă îi era teamă de ce ar crede sătenii de el. Poate că nu auziseră de Păstori ai Luminii, dar dacă cumva și-ar da seama la un moment dat că era diferit? Ce se va întâmpla cu el atunci? Cum ar reacționa lumea? Nu, mai bine se abținea să petreacă prea mult timp printre oameni - măcar până ce învăța mai bine să își ascundă talentele.
Părăsi satul încărcat cu mâncare - oamenii nu erau jigniți că refuzase să rămână cu ei, deși încercară să îl convingă să se răzgândească. Îi dădură până și o ploscă de vin pentru a-l încălzi, ceea ce îl impresionă enorm, dat fiind că vinul era atât de rar în deșert iar cei ce îl aveau erau cam zgârciți cu el. Plănuia să găsească o peșteră unde să se adăpostească cu proviziile sale și să aștepte trecerea iernii. Avea să fie greu pentru cineva ca el să rămână în același loc atât de mult timp, însă nu credea că ar fi fost sigur să cutreiere cărările din munți pe zăpadă. Nu până ce nu le cunoștea mai bine.
Peste două zile găsi o peșteră potrivită. Mai dăduse de una cu o zi înainte, însă când se apropiase de ea auzi un mârâit amenințător. Se hotărî să plece. Ar fi fost el bine înarmat, însă prefera să evite luptele ori de câte ori putea. Oricum n-ar fi fost corect să ocupe teritoriul altcuiva. Cealaltă peșteră era, din fericire, neocupată. Era și destul de adâncă. Înăuntru era răcoare, însă nu așa de frig ca afară. Cără lemne pentru foc și paie pentru a-și face un pat călduros. Aici, decise el, avea să aștepte sfârșitul iernii.
Timp de trei zile, nimic nu se schimbă. Deveni din ce în ce mai frig și cerul rămase înnorat, însă nimic nu cădea din el, picătură de ploaie sau fulg de zăpadă. Vultur începu să se teamă că făcuse o alegere proastă. Poate nu era bine că se oprise tocmai acuma. Mai bine și-ar fi continuat drumul. Ar fi putut să găsească o altă peșteră înainte să cadă zăpada - dacă asta chiar exista. Poate că bătrânul din acel sat își bătuse joc de el, râzând de lipsa sa de experiență.
În acele trei zile, Vultur avu timp să își cerceteze împrejurimile. Descoperi un loc de unde putea lua mai multe lemne, și un izvor. Găsi și o tufă cu fructe roșii rămase din toamnă. Erau fructe bune, nu ca acelea care îl otrăviseră, drept care le culese și le adăugă proviziilor sale. Dat fiind că primise provizii în fiecare sat unde se oprise, avea acum o cămară destul de plină. Avea să îi țină ceva timp. Unele provizii aveau să se strice și probabil nu îi vor ajunge chiar până la sfârșitul iernii. Însă avea să se ocupe de asta la timpul potrivit. Poate avea să găsească ceva de vânat când i se termina mâncarea.
În a patra zi de când se adăpostise în peșteră, începu să ningă.
Se trezi în acea dimineață cu sentimentul persistent că ceva era diferit. Lumea se cufundase în tăcere. Singurele sunete pe care le putea auzi erau înăbușite, ca și cum lumea de afară ar fi fost acoperită cu o plapumă. Pentru un Păstor de Lumină, era o senzație stranie. Însă nu îl speria. Îi stârnea doar curiozitatea. Se hotărî să iasă să cerceteze cum stăteau lucrurile. În timp ce se îndreptă spre ieșire primi și a doua dovadă că ceva se schimbase. Afară era lumină, însă nu de la soare. Cunoștea bine soarele. Lumina asta era diferită, argintie și orbitoare și cu totul derutantă. Grăbi pasul, mai curios ca niciodată.
Cum ajunse la ieșire și privi afară, Vultur rămase înmărmurit. Într-adevăr, lumea se schimbase. Maroul și verdele întunecat al munților se transformaseră acum în alb. Și cerul avea o culoare ca de lapte, iar de sus bucățele de argint cădeau, amestecându-se cu cuvertura deja așternută pe pământ. Aceasta era deci zăpada despre care îl avertizase săteanul bătrân.
Se dădu îndărăt. Tremura. Nu era însă din cauza frigului - de fapt, nu mai era așa de frig ca înainte. Îi era teamă - simțea teroarea prin care ar fi trecut oricine aflat față în față cu un necunoscut de neînțeles. Timp de o clipă, fu ispitit să se furișeze înapoi în cel mai adânc colț al peșterii sale și să zacă acolo cu păturile peste ochi până ce trecea iarna. Până ce nu mai era zăpadă. Însă nu era el un astfel de om. El nu fugea din fața necunoscutului. Îl înfrunta. Încerca să-l înțeleagă. Își ignoră spaima, răsuflă adânc, și ieși afară.
Primul lucru de care își dădu seama fu că deși fulgii îl atingeau, nu-i făceau niciun rău. Păreau niște stropi de ploaie, doar că mult mai reci. Îl mușcau, dar nu era o senzație neplăcută. Într-un mod straniu pe care nu și-l putea explica, îl umpleau de o plăcere fără motiv. Îl făceau să își dea seama că niciodată nu se simțise mai viu. Fără să știe de ce, întinse mâna să prindă câțiva din acei stropi înghețați. Își cercetă palma cu atenție. Observă cât de frumos arătau, cât de elaborate le erau modelele, niciunul la fel ca celălalt. Locuitorii deșertului se considerau binecuvântați. Însă cum putea un tărâm care nu cunoștea zăpada să fie binecuvântat?
Închise încet palma, ca pentru a ține acele mici picături albe cu el pentru totdeauna. Când își desfăcu din nou pumnul, însă, observă că zăpada se transformase în apă. Modelele ciudate dispăruseră. Inima îi fu cuprinsă de o tristețe atât de intensă și de copleșitoare, la fel de puternică precum bucuria sa de acum câteva clipe. Iarna era într-adevăr ceva nemaipomenit, își spuse, dacă putea umple pe cineva de bucurie și de melancolie în egală măsură.
Stătu mult timp în afara peșterii, cu capul dat pe spate, urmărind fulgii de zăpadă. La un moment dat, își dădu seama că începuse din nou să tremure, de această dată de frig. Se întoarse înapoi înăuntru și aprinse un foc pentru a se încălzi. Sufletul îi era cuprins de pace. Era sigur că avea să treacă cu bine de iarnă.
3. Vultur chiar supraviețui primei sale ierni din Lumea de Afară - cu greu. Nu era obișnuit cu gerul, drept care se îmbolnăvi des, copleșit de fierbințeli. Uneori era prea slăbit pentru a ieși afară în căutarea unor lemne de foc. Alteori se temea că avea să moară de frig în somn. Iar pe la sfârșitul iernii ar fi dorit un astfel de sfârșit. Proviziile sale strânse cu atâta grijă începeau să se împuțineze.
Iarna se tot întindea, mai lungă în munți decât în alte locuri. Săptămânile treceau și tot ningea, în timp ce lumea rămânea adormită. Vinul se terminase, iar acum nu putea bea decât zăpada topită din afara peșterii. Era destul de bună la gust, însă deseori nu o putea încălzi prea bine, drept care gâtul îi era deseori uscat și dureros.
Uneori, mai ales la sfârșitul șederii sale, trebuia să se îndepărteze mult de peșteră în căutarea sa disperată pentru ceva de mâncare. În unele zile era norocos și dădea peste niște fructe uscate îngropate sub zăpadă, sau peste vreo fiară derutată, la fel de hămesită ca și el. Și apoi știa că va mai supraviețui câteva zile. Însă de multe ori nu găsea mâncare deloc.
Foametea și boala îi întunecau mintea, aducând imagini ireale în fața ochilor săi chiar și atunci când era treaz. Întrezărea chipurile aspre ale Zeilor Soarelui și Zeițelor Ploii. Își vedea mama și tatăl, alături de Lusa. Când îi era cel mai rău, i se arătau chipurile oamenilor pe care îi pârâse Preoților Soarelui. Era sigur că veniseră să-l ia cu ei în lumea morților.
Însă Vultur nu muri. Poate era dorința sa încăpățânată de a rămâne în viață care îl ajută - acea dorință constantă de a se război cu destinul său. Sau poate că Zeii Deșertului, atunci când îi dăruiseră simțuri ascuțite, îl înzestraseră și cu o rezistență mai mare, pentru a putea depăși obstacole care i-ar fi înfrânt pe oamenii de rând. Sau poate că destinul avusese ceva de spus. Pesemne că nu era menit să moară singur, înghețat într-o peșteră în prima sa iarnă din Lumea de Afară. Oricare ar fi fost motivul, iarna era pe sfârșite, iar el se afla încă în viață.
Într-o dimineață se împletici afară. Observă că soarele era sus pe cer, însă nu îi dădu prea multă atenție. Mai apăruse și înainte, însoțit de un ger mult mai rău decât zăpada. Însă de data aceasta era diferit. Aerul se schimbase, nu mai era așa de usturător, iar Vultur auzea apa curgând. Țurțurii agățați de copaci se topeau.
Vultur privi în jos. Atunci o zări. În zăpadă se afla o floricică albastră. Îngenunche lângă ea. Îi mângâie petalele cu blândețe, având grijă să nu îi facă rău. Nu mai văzuse vreodată ceva de o asemenea frumusețe. Îi aduse lacrimi în ochi. Era un semn de speranță. Ieșise cu bine din prima sa iarnă.
Copyright Simina Lungu 2022
Σχόλια