6. În următoarele luni, pașii lui Vultur îl purtară printr-un ținut foarte diferit de Grădinile Îmbelșugate. Era pietros și sterp, uneori urcând ușor, alteori întinzându-se pe multe leghe, plat și rece. Nu erau decât câteva așezări pitite pe ici și colo, iar cele mai multe sărăcăcioase.
Locuitorii Grădinilor Îmbelșugate le numeau Dealurile Mohorâte. Era un nume ce li se potrivea. Viața de acolo se târa cenușie și fără rost. Spre deosebire de vecinii lor mai înstăriți, majoritatea locuitorilor din Dealurile Mohorâte nu prea erau prietenoși. Erau obișnuiți cu călătorii. Foarte mulți traversau regiunea în drum spre Cetatea de Marmură Albă. Refuzau, însă, să interacționeze cu aceștia, preferând să nu se amestece cu străinii. Nu împărtășeau din izolarea fanatică a celor din deșert, dar totuși urau să fie influențați de cei din afară. Pe Vultur nu-l prea deranja această atitudine. Oamenii încă îi ofereau mâncare și adăpost în schimbul serviciilor sale. Era deajuns pentru el. Ba chiar mai mult, nimeni nu întreba ce căuta acolo și încotro se îndrepta. Nu le păsa nici măcar cine era.
Însă ținutul venea cu propriile sale primejdii. Erau destule fiare sălbatice pitite printre dealuri, împreună cu bestii rele ce nu aveau niciun nume. Atacau satele în timpul nopții sau stăteau la pândă pentru a se repezi asupra vreunui călător neatent. Vultur avea să fie bucuros când avea să lase ținutul în urmă.
Sfârșitul verii era deprimant prin acele părți. Dimineața aerul era mai rece, însă în timpul zilei zăpușeala nu se lăsa. Nu ar fi trebuit să îl deranjeze pe Vultur, care crescuse în deșert, însă acolo era altceva. În deșert căldura fusese arzătoare și uscată. Aici era înăbușitoare, devenind și mai neîndurătoare când norii acopereau soarele.
Ultimele zile ale verii aduseră cu ele furtuni teribile. Cerul se întuneca iar aerul părea încărcat. Tunete bubuiau în depărtare. Dura mult până ce ploaia izbucnea în sfârșit, însă atunci cădea amestecată cu grindină. Deseori ținutul era inundat.
Vultur învățase iute să caute adăpost înainte de furtuni. O dată, în timp ce mergea, trăsni în fața sa. Părul i se ridicase atunci. Altă dată aproape că se înecă.
Totuși, când furtunile se sfârșeau, ținutul era o vreme frumos. Iarba era de un verde aprig iar cerul era senin și albastru. Aerul era umed și proaspăt. Atunci inima i se înveselea, când vedea astfel de momente de renaștere. Îl alinau în acel tărâm fără formă. Avea să simtă lipsa furtunilor.
Într-o dimineață după o furtună, Vultur ieși din adăpostul său adulmecând cu lăcomie aerul. Îi plăcea cum mirosea lumea după furtună - îl făcea să se simtă că trăia cu adevărat. Acum putea să meargă la pas rapid multe ceasuri. Ba chiar avea să-i și placă. Merse o vreme, oprindu-se numai o dată să ia masa. Ținutul era gol. Menținu pasul până după-amiaza.
Începea să creadă că ceva nu era în regulă undeva înaintea sa. Nu știa de unde venea această idee, dar nu o putea ignora. Păstorii Luminii erau instruiți să fie atenți la astfel de premoniții. Le aveau cu un rost - venite dintr-un sunet sau o imagine nelalocul lor. Mai simțise o dată o astfel de neliniște înaintea întâlnirii cu sirena de nisip. Amintirea îl făcu și mai agitat.
O clipă rămase nemișcat. Nu știa ce să facă. Nu avea poftă să meargă drept într-o capcană. Poate că mai bine și-ar căuta o altă cărare, ocolind ce îl pândea. Însă dacă nu era el cel în pericol? Dacă era altcineva? Dacă era cineva ce avea nevoie de ajutor? Doar nu putea să îi lase de izbeliște.
Grăbi pasul. O vreme nu se întâmplă nimic. Neliniștea, însă, îi crescu. Nu auzea și nu vedea nimic nelalocul lui. De fapt, nu putea auzi nimic. Lumea își pierduse larma. Asta era destul de îngrijorător. Lumea nu se lăsa scufundată cu totul în tăcere - decât dacă era pe cale de a se petrece ceva.
O luă la goană. Ceva îi spunea că era musai să se grăbească, altfel va ajunge prea târziu. Aerul înăbușitor de vară îi punea piedici. Nu luă de seamă cum se simțea și iuți și mai mult pasul. Își dădu seama că ținutul începuse să urce din nou. Ajunsese la un deal. Urcă în fugă, gâfâind. În sfârșit, auzi ceva. Sunetul venea din vale. Se opri, ținându-și răsuflarea. Ceva mârâia. Nu auzise așa ceva vreodată. Trebuia să fie vreo fiară răuvoitoare, dacă se lua după imaginile ce îi invadară mintea. Și nu era singură. Vultur putea simți satisfacția profundă a vânătorului ce își încolțise prada.
Își reluă fuga. Tot alerga și alerga, îndemnându-și picioarele să nu-l lase. Nu mai fugise vreodată atât de iute. Nici măcar în acea zi cu sirena de nisip. Nu se opri până ce nu ajunse în vârful dealului. Privi jos în vale. Atunci văzu totul. Trebuia să fie vorba de vreun mistreț. însă era de două ori mai mare. Colții îi erau ascuțiți, lucind amenințător în lumina soarelui de după-amiază. Avusese dreptate. Fiara nu era singură.
La o distanță scurtă de bestie se afla o femeie. Își dăduse sigur seama de intențiile fiarei. Însă nu se mișca. Nu fugea. Poate că încremenise de teamă. Sau poate că fiara o îndemna să rămână nemișcată. Poate că avea puterea unei sirene de nisip, de a-și vrăji prada. Oricare ar fi fost motivul, Vultur își dădu seama că trebuia să intervină imediat, dacă dorea să o salveze. Alunecă în vale. Continuă să alerge, scoțându-și sabia, strigând pentru a atrage atenția fiarei asupra sa.
Planul îi funcționă. Mistrețul se răsuci. Recunoscu în Vultur o amenințare mai mare și se repezi spre el. Pe măsură ce se apropia, Vultur fu străbătut de o impresie ciudată, ca și cum fiara încerca să-l prindă în mrejele ei, îndemnându-l să rămână nemișcat. Se luptă împotriva acelui îndemn. Vrăjile nu prea funcționau asupra Păstorilor Luminii. Puteau simții prezența magiei - de aceea și fusese și așa de agitat încă de dimineață - însă nu cădeau prada ei.
Rămase locului în timp ce mistrețul alerga spre el. Zări un licăr de înțelepciune în ochii aceia mici - și de răutate. Acesta nu era un animal fără minte în căutare de ceva de mâncat. Era altceva, o vietate inteligentă care probabil omora din plăcere. Își strânse sabia.
Mistrețul era aproape asupra sa, iar Vultur îl lovi cu sabia. Nu nimeri însă, arătând cât de lipsit de experiență era. Acum fiara părea amuzată. Probabil ghicise că nu avea de-a face cu un războinic înzestrat. Avea să îi facă plăcere să se joace un pic cu Păstorul Luminii înainte de a se întoarce la cealaltă pradă a sa.
Mistrețul sări din nou. Vultur se dădu îndărăt. Își răsuci sabia, și reuși o lovitură superficială. Nu făcu decât să își irite dușmanul. Fiara atacă din nou. Nu mai voia să se joace cu el. Era gata să ucidă. Din nou, Vultur sări îndărăt. Se împiedică și aproape căzu. Mistrețul sări asupra lui atunci, iar unul din colți îi străpunse umărul. Aproape că scăpă sabia. Sări în picioare. Se poticni. Își dădea seama că era rănit grav. Dacă nu făcea ceva, dacă nu ucidea fiara, avea să-și piardă viața.
Lovi din nou. Lama sabiei sale întâlni carnea dușmanului. Însă fiara nu se lăsa învinsă. Acum se ridicase în două picioare, spre groaza lui Vultur, nu ca un animal ci ca un om în toată legea. Acesta nu era un simplu mistreț. Pentru prima dată Vultur se întrebă în ce se băgase.
Cei doi erau acum față în față, cu un bolovan între ei. Se priveau amândoi, gândind că cel care era mai rapid avea să pună capăt celuilalt. Sabia se clătina în mâna lui Vultur. Umărul în sângera iar durerea îi lua răsuflarea. Dacă bătălia nu se sfârșea curând, avea să fie prea slăbit să se mai apere.
Pe neașteptate, fiara se avântă asupra lui. Îl trânti la pământ. Simți unul din colți zgâriindu-i obrazul. Părea totul atât de îndepărtat, încât parcă nici nu-l durea. Izbi cu sabia în disperare, încercând să alunge mistrețul.
Brusc fiara se cutremură, ca apoi să îl lase în pace de bună voie. Vultur ridică capul. Femeia pe care încercase să o salveze se afla încă acolo. Aruncase cu o piatră în mistreț, pentru a-i distrage atenția. Vultur se simți cam iritat. Sperase că fusese destul de înțeleaptă să fugă de acolo. Însă reușise să-i distragă dușmanul iar în timp ce acesta se afla ocupat,
Vultur reuși să se ridice clătinându-se. Își roti sabia și o abătu asupra fiarei. De data asta, nimeri din plin. Fiara tresări atât de puternic, încât îi smulse sabia din mână. Apoi, se prăbuși la pământ. Vultur se așteptase la urlete de durere, însă monstrul era cu totul tăcut.
Fiara zăcea acum nemișcată, cu ochii încețoșați și goi. Murise. Însă ceva se întâmpla cu ea. Pe neașteptate flăcări izbucniră în jurul stârvului, lăsând doar o grămadă de cenușă în urmă. Sabia lui Vultur arse și ea.
Vultur căzu în genunchi. Puterile îl părăseau. Lumea deveni de ceață. I se păru că cineva îi spunea ceva, însă nu îi păsa prea mult. Întunecimea era prea ispititoare. O lăsă să îl cuprindă.
***
Întuneric deplin. Doar asta cunoscu el vreme îndelungată O întunecime rece și lipicioasă între el și restul lumii. De obicei era binevenită, dat fiind că îl apăra de durere și nedumerire. Alteori era ceva îngrozitor, făcându-l prizonier și izolându-l, până ce nu mai putea spune dacă se mai afla sau nu în viață.
În acea întunecime nu erau gânduri. Nu avea decât o idee vagă despre cine era. Își dădea seama că exista, dar se simțea detașat de sine însuși. Nu știa unde se afla sau ce se întâmplase. Nici nu-i păsa prea mult. Își dădea seama că era rănit grav - poate chiar mortal - însă nu era în stare să se îngrijoreze de acel gând. Din când în când era străpuns de durere și de o căldură de nesuportat. Știa că durerea îi aparținea, dar nu o simțea ca fiind a lui. Avea impresia că suferea de rănile altuia - și că, de fapt, nu îl puteau afecta. Nu aveau nicio legătură cu el.
Dincolo de întunecime erau voci. Nu le putea recunoaște, și nici nu înțelegea ce spuneau. Probabil că îi vorbeau. Însă i se părea că s-ar fi chinuit prea mult, dacă ar fi încercat să le dea de capăt.
Nu știa cât timp rămase separat de lume. Timpul își pierduse însemnătatea în acea întunecime. Nu exista. La fel ca și durerea și fierbințeala, nu îl putea atinge.
Încetul cu încetul, întunecimea începu să se retragă. În curând nu mai era atât de intensă. Vultur începea să revină la realitate. Era din nou conștient de lumea din jur, chiar dacă acele clipe scurte de luciditate erau pline de durere.
Într-o zi, își dădu seama că întunericul dispăruse cu totul. Zăcea întins pe ceva moale. Înainte să deschidă ochii, știa deja că era zi. Simțea căldura soarelui pe chipul său. Însă nu se afla afară. Era într-o încăpere. Umărul îi zvâcnea și îl durea fața. Însă era încă în viață. Știa asta acum.
Deschise încet ochii. La început i se păru că soarele după-amiezii era orbitor. Clipi de câteva ori. Acum putea vedea camera în care se afla, pereții de lemn și covoarele moi de pe jos.
Nu era singur. La fereastra se afla o femeie tânără. Era înaltă, cu păr negru - mult prea întunecat, după părerea lui Vultur. Îi luă ceva timp să își dea seama de unde o cunoștea. Era femeia pe care o încercase să o salveze în lupta cu mistrețul.
Amintirea acele încleștări îi aduse un sentiment de panică apăsător. Încercă să se ridice în capul oaselor, însă durerea din umăr îl făcu să icnească. Atenția femeii se îndreptă asupra sa. Părăsi fereastra, apropiindu-se de pat.
-Nu mai fă asta, îl mustră. Ai fost foarte bolnav. Nu-i bine să te miști prea mult așa de curând.
Se aplecă asupra sa și îi puse o mână răcoroasă pe frunte. Se dădu îndărăt, dând din cap.
-Ți-a trecut în sfârșit febra. Începusem să mă îngrijorez. Însă cred că te vei face bine. Dar mai bine așteptăm până vine vindecătoarea în seara asta. Să vedem ce ne spune ea.
Vultur îi urmărea cu greu cuvintele. Depunea un efort imens doar ca să rămână treaz.
-Cum te numești? întrebă în cele din urmă.
-Eu sunt Carys. Iar tu ești Vultur.
Răspunsul ei îl surprinse. Acolo în vale nu avusese timp să se prezinte.
Carys îi ghici gândul. Zâmbi ușor.
-Ai vorbit mult în somn. Așa ti-am aflat numele - și multe altele.
Era îngrijorător. Oare ce altceva mai aflase. Știa și celălalt nume al său? Aflase despre puterile sale? Că se afla acum în exil? Însă Carys nu mai menționă nimic.
Chipul îi era grav. Îl privi pe Vultur gânditoare.
-Ar trebui să îți mulțumesc, spuse în cele din urmă. Mi-ai salvat viața.
Vultur îi evită privirea, simțindu-se brusc fâstâcit.
-Oricine altcineva ar fi făcut la fel.
Carys, însă, clătină din cap.
-Nimeni n-a mai îndrăznit să se confrunte cu acel monstru de generații întregi.
-Ce era? vru Vultur să știe. La început am crezut că era doar un mistreț. Însă am simțit ceva la el. Parcă era om.
-Chiar era, confirmă Carys. Jumătate om, jumătate mistreț. Se afla sub un blestem. De ani întregi ne prădase ținutul. Iar tu ai pus capăt terorii.
Se opri și îl privi lung pe Vultur, în timp ce acesta zăcea întins pe pat, ostenit cu totul, încercând să îi înțeleagă vorbele. Clătină din cap.
-Sunt sigur că sătenii vor vrea să îți mulțumească cum trebuie. Nu cred că îți vor refuza vreodată ceva.
Tăcu și se retrase din nou la locul ei de la fereastră. Ochii lui Vultur se închideau. Era sleit după ce vorbise atâta. În timp ce se lăsa prada somnului, își aminti vorbele ei. Se întrebă dacă nu încerca și ea să îi ofere o răsplată.
7. Îi trebui mult timp să se însănătoșească. Colții jivinei făcuseră mult rău. Mai erau și otrăvitori. De aceea se zbătuse atâta timp între viață și moarte. Acum că nu se mai afla în pericol, se simțea slăbit și avea să fie multă vreme lipsit de puteri. La început, de-abia își putea mișca mâna dreaptă. Se temea îngrozitor că și-o stricase cu totul.
Gândul îi aducea o panică mai puternică decât simțise în temnițele Preoților Soarelui. Ce va face dacă nu-și mai putea folosi o mână? Cum să-și mai continue călătoria? Îi va fi sortit oare să-și ducă traiul ca un cerșetor, trăind din mila semenilor săi? Moartea ar fi fost o alegere mai bună. Vindecătoarea - o femeie bătrână și cocoșată care parcă ar fi fost Muma Pădurii - îl asigură că nu avea nevoie decât de răbdare. Dacă se odihnea, brațul avea să-i fie curând ca nou. Îi dădu și o alifie, care să îi grăbească vindecarea și să domolească durerea. Îl învățase chiar să o facă și el, ca să-l îndepărteze de la gândurile sale negre.
Nu avea, însă, ce să facă cu tăietura de pe obraz. Lui Vultur avea să-i rămână o cicatrice. Din fericire, nu pusese niciodată mare preț pe cum arăta. Iar, oricum, Carys îi spuse că putea fi mândru de dovezile curajului său.
Carys îl îngriji. Îl luase acasă la ea și petrecuse zile și nopți la căpătâiul său, atunci când nu se știa dacă avea să supraviețuiască. Acum că era pe cale să se întremeze, se afla tot alături de el, încurajându-l și îndemnându-l să nu-și piardă speranța.
Salvatoarea sa locuia de una singură. Își pierduse părinții cu ani în urmă, într-un îngheț. Crescuse având grijă de frățiorul ei mai mic, până când îl pierduse și pe acesta - fusese ucis de mistrețul blestemat.
-Am vrut să mor atunci, îi mărturisi lui Vultur într-o seară. Simțeam că întregul meu trai fusese în van.
-De asta erai în vale, descoperi Vultur. Nu ai fost prinsă de mistreț. L-ai căutat. Ai vrut să te răzbuni.
Carys îi evită privirea. Șe aștepta ca Vultur să o dojenească. Oricine altcineva i-ar fi spus că fusese nesăbuită. Însă Vultur înțelegea. Își amintea de Run și de sirena de nisip. Ținea minte cum dorise să fie el cel care dobora bestia, doar pentru că răpise pe cineva de-a lui. Își dădea seama acum de ce recunoștința lui Carys părea forțată.
-Îmi pare rău, îi spuse cu blândețe. Tu trebuia să fie cea care să-l doboare.
Carys ridică iute capul. Cercetă cu atenție chipul lui Vultur, aproape neîncrezătoare, așteptându-se să găsească un aer superior în expresia sa. Însă Vultur nu arăta nici dispreț nici milă.
-Aș fi făcut-o, recunoscu. Nu de teamă m-am oprit. M-a prins Voința. Așa numeam noi vraja cu care fiara își paraliza prada. Victimele sale se îndreptau spre el de bună voie.
Vultur încuviință, amintindu-și atracția ciudată ce o simțise față în față cu mistrețul.
-Știu, spuse. Și eu am simțit-o.
Carys se încruntă.
-Nu păreai afectat de Voință.
Tonul îi era lipsit de acuzație - sau de curiozitate. Totuși, Vultur se încordă, temându-se să nu urmeze alte întrebări. Își asumase un risc când atacase bestia în acel fel, arătând limpede că nu era afectat de vrăjile sale. Atunci nu dorise decât să o distragă. Apoi fusese prea ocupat încercând să rămână în viață. Oricum, nu se așteptase să aibă un martor la luptă. Îndrăzni să îi arunce o privire lui Carys. Aceasta se uita la el înțelegătoare.
-Nu te teme, îi spuse înțelegătoare. N-o să întreb cum ai reușit.
Înclină capul, recunoscător. În următoarele săptămâni, avea să facă deseori lucruri care îi trădară secretele. Carys se comporta ca și cum nu ar fi dat de nimic neobișnuit.
Timpul trecu iar puterile lui Vultur îi reveneau încetul cu încetul. Putea să rămână treaz mai mult timp și era chiar în stare să stea în picioare câteva minute fără să fie sprijinit. Fu foarte mândru când păși pentru prima dată afară, ținându-se de Carys. Spre surprinderea sa, sătenii îl așteptau. Erau nerăbdători să vorbească cu el, însă nu îi puseră întrebări incomode (mai târziu avea să afle că ascultau instrucțiunile lui Carys). Oricum nu le prea păsa cine era. Pentru ei, era cel ce îi scăpase de mistrețul blestemat. Era un erou.
Nici vorbă să plece mai departe înainte de lăsarea iernii. De-abia putea să facă înconjurul camerei fără să obosească. Avea să fie prea slăbit să vâneze, sau chiar să își strângă de mâncare. Nu avea să reziste timpului friguros.
-Ai pieri înainte de prima ninsoare, îi spuse Carys grav. Așteaptă până la primăvară. Vedem atunci cum stau lucrurile.
Ceva în glasul ei îi dădu lui Vultur de bănuit. Nu se gândi însă prea mult la asta. Altceva îl îngrijora.
-Nu sunteți un sat înstărit, îi atrase atenția. S-ar putea să vă fie greu să aveți grijă de un străin în lunile de iarnă.
Carys strâmbă din nas.
-E drept că nu suntem în Grădinile Îmbelșugate, i-o tăie. Însă ne descurcăm cum putem. Și tu ai să faci la fel. N-o să te lăsăm să mori de foame.
Vultur nu luă în seamă tonul ei disprețuitor când pomeni de Grădinile Îmbelșugate. Îi povestise lui Carys câte ceva din călătoriile lui. Nu se arătase deloc interesată de Grădinile Îmbelșugate.
-Tu te poți aștepta să nu fac nimic pentru a-mi câștiga traiul, îi spuse calm. Chiar și în iarna petrecută în Livada cu Mere am muncit pentru masă și adăpost. Cred că aș putea să lucrez ceva și aici.
Ochii ascuțiți ai lui Carys îi străpunseră pe ai săi.
-Nu poți vâna. Nu poți să ne ajuți să strângem ce a mai rămas din recoltă. Poate vei fi în stare să hrănești animalele în vreo săptămână. Însă numai asta te voi lăsa să faci. Vindecătoarea va spune la fel.
Vultur își mușcă buzele. Carys probabil că avea să îl creadă cam mofturos. Însă ea nu putea înțelege cât de grea era lipsa de activitate pentru cineva aflat mereu la drum.
-Dar ce-am să fac? întrebă cu glas tremurând.
Probabil că arăta foarte pierdut. Chipul lui Carys își pierdu asprimea. Se așeză lângă el.
-Ține-mi de urât. Am fost singură atât de mult timp...Sigur n-o să ți se pară ceva de prisos.
Iar Vultur era atât de nerăbdător să pară de folos, încât fu de acord fără să ezite. Nu se opri să se gândească la ce ar putea duce asta.
Copyright Simina Lungu 2022
Comments