PARTEA 12 ALEGEREA
1.La cinci zile după discuția cu Andrag, Vultur fu chemat din nou la palat. De data asta numai Allar era acolo.
-Sper că timpul petrecut în cetatea noastră ți-a fost de folos, Căutătorule de Poteci.
Vultur încuviință.
-Într-adevăr, mi-a plăcut foarte mult.
Nu putea să nu observe cum Allar i se adresa numai cu funcția sa, nespunându-i niciodată pe nume. Oricum, Vultur nu era numele său adevărat, și poate de aceea Allar și refuza să îl folosească. Îl stânjenea, totuși. Era ca și cum Allar îi atrăgea atenția într-un fel nu prea prietenos că îl vedea numai ca pe un avantaj pentru Cetatea de Marmură Albă, și nu ca pe o persoană. Însă își putea aminti cum în deșert Allar îl tratase ca și cum ar fi fost de rang înalt, ațâțând vise și ambiții doar ca totul să se dovedească o iluzie. Brusc, nu se mai simți ofensat că i se spunea Căutător de Poteci.
Stăpânul cetății îl privea atent, cu acea căutătură gânditoare cu care se uita la toți cei din jur. Allar avea propriile sale metode de a face pe cineva să se simtă important - ce, de exemplu, felul în care își fixa toată atenția asupra lor.
-Mă bucur că ți-a plăcut cetatea mea. Și mă bucur că șederea ți-a fost de folos. Desigur că vei pleca în curând.
Vultur tresări. Aproape că uitase, prins cum se lăsase în cercetarea hărților, că nu putea rămâne în cetate. Trebuia să plece, și probabil că nu va mai putea niciodată să treacă de porți. Locuitorii cetății sigur sperau asta, iar Vultur nu le putea purta pică.
-Deci va trebui să plec, spuse, încercând să-și ascundă dezamăgirea.
-Ei, nu chiar acuma, spuse Allar cu un zâmbet strâmb. Însă colegul tău va fi aici mâine seară. Va trebui să pleci în dimineața următoare. Unde vei merge, totuși? Ți-ai ales un loc? Amintește-ți că nu mai poți umbla hai-hui ca până acum. De acum în colo, toate drumurile tale vor avea un scop.
Vultur aproape că îi spuse că la fel fusese și până atunci. Cum altcumva ar fi ajuns la Cetatea de Marmură Albă? Cum altfel credea Allar că se descurcase până atunci?
De fapt, nu se gândise prea mult încotro se va îndrepta după ce părăsea Cetatea de Marmură Albă. Știa că nu voia să se întoarcă la miazăzi. Nici nu dorea să rămână mereu aproape de cetate. Nu i-ar fi fost ușor, știind că niciodată nu îi va mai putea trece porțile.
Spre miazănoapte se aflau multe așezări împrăștiate. Mereu treceau printr-un pericol sau altul. Vremea neprielnică, fiarele sălbatice, chiar și câteva atacuri ale barbarilor, toate făceau traiul la miazănoapte de Cetatea de Marmură Albă nesigur. Se puteau folosi de ajutorul unui Păstor al Luminii - al unui Căutător de Poteci. Era un loc destul de bun.
-La miazănoapte de aici se află niște câmpuri pustii, spuse în cele din urmă. Pe hartă sunt numite Câmpiile Singuratice. E cale lungă de la ele până aici la cetate.
Chipul lui Allar nu trăda nicio undă de surprindere. Vultur se întrebă dacă nu cumva Stăpânul Cetății de Marmură Albă nu îi anticipase cumva răspunsul. Poate că Vultur nu era chiar așa de greu de citit.
-E o întindere mare de pământ.
-Cum era și deșertul, îi atrase atenția Vultur. Și totuși, era tot în grija mea.
Allar nu avu ce să răspundă. Dacă Vultur credea că se putea descurca cu o porțiune atât de mare, era numai treaba sa.
-Așa să fie atunci. Ținuturile dintre Câmpiile Singuratice și Cetatea de Marmură Albă vor fi sub paza ta. Ai grijă de ele, Căutătorule de Poteci.
2. În acea seară, Andrag îl conduse pe Vultur în turnul bibliotecii. Acolo sus se afla un mic balcon și de acolo se putea vedea întreaga Cetate de Marmură Albă. Dincolo de poartă se întindea restul văii iar în depărtare se pierdeau dealuri împădurite și munți pe care Vultur cu vederea sa ascuțită îi putea întrezări chiar și pe întuneric.
Acolo, dincolo de acele dealuri, îl aștepta noul său regat. Acolo trăiau cei de care urma să aibă grijă, toți cei care se vor aștepta ca el să îi apere și să-i călăuzească, toți cei care vor avea nevoie de ajutorul său în acea lume largă și dușmănoasă. Sarcina sa era atât de imensă, responsabilitatea sa atât de mare, încât se cutremură.
Își smulse privirea de la dealurile singuratice pentru a cerceta pentru ultima oară cetatea. Aproape adormise la căderea nopții. Câteva felinare mai luceau pe ici și colo. Simți o împunsătură de tristețe. Ar fi dorit ca lucrurile să stea altfel. Cetatea de Marmură Albă îi primea pe toți cu brațele deschise, indiferent de unde veneau. În afară de Căutătorii de Poteci. Pentru ei, toate porțile erau închise.
-Cred că vei fi un Căutător de Poteci excelent, auzi vocea lui Andrag în spatele său.
Tresări. Uitase de Andrag. Era surprins că acesta îi ghicise temerile atât de iute.
-Ai văzut mulți Căutători de Poteci?
-Nu chiar, recunoscu Andrag fără să șovăie. De fapt, tu ești primul. Știu că vrei să spui că asta înseamnă că nu știu multe despre Căutătorii de Poteci - sau Păstorii Luminii, cum îi numești tu. Însă sunt nevoit să-ți amintesc că știu destule despre oameni în general. Cu meseria mea, e necesar. Crede-mă, Vultur, vei fi foarte bun la sarcina ta - pentru că știu cum cei ca tine nu pot trăi altfel.
Dacă ar fi fost oricine altcineva, Vultur s-ar fi întrebat dacă vorbele nu erau doar o încercare de a-i aduce alinare. Însă acesta era Andrag. Putea să fie diplomat în misiunile sale, însă niciodată nu bătea câmpii cu prietenii săi. Spunea mereu adevărul, oricât de stânjenitor ar fi fost acesta.
-Ești un prieten bun, Andrag, spuse în cele din urmă.
Andrag îi oferi un zâmbet larg.
-Fac și eu ce pot, spuse, ridicând din umeri.
Se apropie de Vultur, până ce se afla lângă el. Privea lumea de dincolo de turn. Vultur se întrebă ce vedea. Rareori își dădea seama că majoritatea lumii vedeau și auzeau lucrurile diferit - nu așa de ascuțit ca el, și mult mai îndepărtat. Gândul îl întristă. Andrag nu avea să descopere niciodată modelele fulgilor în cădere, sau să recunoască cântecele mereu schimbătoare ale păsărilor.
-O să ne lipsești, spuse Andrag pe neașteptate.
Vultur pufni amuzat.
-Nu zău?
Andrag râse cam stânjenit.
-E drept că nu tuturor, recunoscu. Locuitorii cetății te îndrăgesc, dar tot își vor dori să rămâi departe de noi de acum încolo.
Vultur era cam mirat de următoarea sa întrebare, dat fiind că era adresată cuiva care nu ezita să spună lucrurilor pe nume. Poate că dorea doar să știe dacă într-adevăr, toate ușile i se vor închide de acum încolo, sau dacă nu exista totuși un loc unde să fie întâmpinat cu bucurie, indiferent de cine era.
-Dar tu?
-Eu? făcu Andrag zâmbind din nou. Desigur că îți voi simți lipsa. Cine altcineva ar avea atâta răbdare să mă tot asculte pomenind de o fată pe care nici n-ai văzut-o vreodată?
-Mă bucură când îi aud pe alții povestind de viața lor de zi cu zi atunci când știu că eu nu pot duce un astfel de trai. Îmi face treaba mult mai ușoară.
Andrag îl fixă cu privirea sa intensă, încercând să-i citească gândurile. Vultur clătină din cap.
-Nu regret cine sunt, dacă asta încerci să afli. Nu vreau să spun că nu îmi va fi greu să părăsesc acest loc. Însă am părăsit și alte locuri până acum, și mereu mi-a fost la fel de greu. Chiar și căminul meu din deșert, nu a fost ușor să-l las în urmă atunci când am plecat să jur credință Zeilor Deșertului, și nici a doua oară, după ce am trădat aceeași Zei.
Andrag nu se mai uita la Vultur. Ochii săi cercetau umbrele cetății de jos. Capul îi era ușor înclinat. Asculta atent vorbele lui Vultur, ca și cum ar fi încercat să le prindă și să le păstreze pentru totdeauna - o amintire a ultimii nopți petrecute cu prietenul său în Cetatea de Marmură Albă.
-Înțeleg atracția drumului sălbatic, spuse. Și eu o simt deseori. Însă mereu am unde să mă întorc. În toate călătoriile mele, știu că Cetatea de Marmură Albă se află aici, așteptându-mi sosirea. Știu că mereu voi avea un loc aici - undeva unde aparțin întru totul. Însă cu tine e diferit. Nu ai asemenea bucurii. Poate că niciodată nu le-ai avut, nici măcar în deșert. Deci cum te descurci?
Vultur își întinse larg brațele, ca și cum ar fi vrut să cuprindă în strânsoarea lor nu numai cetatea, ci și tot ce se afla dincolo de ea, munții și câmpurile îndepărtate ce îl așteptau la capătul călătoriei sale. La fel cum Cetatea de Marmură Albă îl aștepta pe Andrag când acesta era plecat.
-Dar am ceva care îmi aparține, îi mărturisi lui Andrag. Cetatea de Marmură Albă și Grădinile Îmbelșugate și Cetatea Neguțătorilor. Toate drumurile sunt ale mele. Întreaga Lume de Afară este acum domeniul meu. Oriunde aș merge, sunt acasă.
Observă licărul de confuzie din ochii lui Andrag. Probabil se chinuia să vadă lucrurile din perspectiva lui Vultur, deși era greu să se pună în locul unui Căutător de Poteci.
-Cu cine împarți această casă? Ești singur.
Vultur zâmbi cu înțeles.
-N-ai dreptate. Te am pe tine - și pe toți ceilalți oameni de care am grijă. Am o casă foarte mare, Andrag, și o familie uriașă.
Andrag rămase o vreme tăcut. Umerii îi erau înclinați. Își mușca necontenit buzele. Vultur își putea da seama că ceva îi stătea pe conștiință.
-Tot nu cred că suntem drepți cu tine, spuse în cele din urmă. Ne ajuți, iar noi îți închidem porțile. Aș vrea să mă pot revanșa cumva. Dacă ai vreodată nevoie de ajutor - dacă ai nevoie de cineva care să-ți facă o favoare, oricât de ciudată ar fi asta , nu ezita să vi la mine. Te voi ajuta cu bucurie.
Vultur ar fi vrut să-i spună lui Andrag că nu avea motiv să se simtă vinovat, și între ei nu era nevoie de favoruri. Însă înțelegea ce îl împinse pe Andrag să își ofere ajutorul, și știa că numai un singur răspuns l-ar fi mulțumit. Încuviință dând din cap.
-Sper să trimiți vorbă de cum ești din nou în apropierea cetății, spuse Andrag deodată. Voi aștepta vești de la tine. Cine știe? Poate data viitoare ți-o voi prezenta pe Lorla.
Vultur zâmbi larg. Asta suna mai bine. Pentru prima dată avea un prieten pe care era sigur că îl va mai revedea. Nu avea de ce să considere despărțirea lor definitivă.
-Mi-ar place asta foarte mult, spuse vesel.
3. A doua zi dimineață Vultur ieși din Cetatea de Marmură Albă, sigur că nu va mai trece niciodată de porți. Pașii îi erau hotărâți, cum erau de obicei când trebuia să plece de undeva. Își dădu seama că avea impresia undeva în colțurile întunecate ale minții sale că astfel de plecări nu îi mai puteau provoca durere, dacă se prefăcea că nu îi pasă. Cât timp se purta ca și cum nimic nu îl putea atinge, era în siguranță.
Era singur. Nimeni nu venise să îl conducă afară din Cetate. Andrag pleca și el mai târziu în acea zi, într-o misiune în Cetatea Neguțătorilor. Oricum, își spuseseră tot ce avuseseră de spus în noaptea de dinainte. Rămas-bunurile deveneau plictisitoare dacă se prelungeau la nesfârșit.
Nici Allar și nici Adenhaas nu veniseră cu el. Asta îl cam mira pe Vultur, dat fiind că ar fi avut posibilitatea să discute cu unul din Căutătorii lor de Poteci. Nu doreau oare să știe cum se descurca acesta? Preoții Soarelui tot timpul cereau astfel de rapoarte. Se părea însă că Cetatea de Marmură Albă și Ordinul Alb lucrau diferit, permițându-le Căutătorilor de Poteci mai multă autonomie. Sau poate, se gândi amuzat, ar fi fost o confuzie prea mare să aibă două persoane cu același titlu, dat fiind că refuzau să le spună pe nume.
Trecu de porți, luându-și rămas-bun de la străjeri. Încerca să nu-și amintească cum, cu două săptămâni în urmă, intra în cetate. Atunci fusese altcineva. Iar acum Vultur se obișnuise cu traiul său. Accepta cât de repede se puteau schimba lucrurile pentru el.
Cu pași măsurați, luă calea ce ducea spre miazănoapte. Drumul urca ușor. În vârful dealului se afla celălalt Căutător de Poteci. Viitorul său tovarăș. Stătea acolo cu ochii ațintiți asupra cetății. Era drept și nemișcat ca un stâlp de piatră.
Vultur urcă încet dealul, cercetându-și viitorul învățător. Trecuseră trei ani de când văzuse ultima dată pe cineva din deșert. De obicei încerca să nu se gândească prea mult la asta. Acum însă își dădu seama cât de dor îi fusese de semenii săi. Acum că dădea cu ochii de unul din ei, era copleșit de melancolie, dar în același timp simțea că se acoperă un gol de care nici nu-și dăduse seama până atunci.
Bărbatul era mai în vârstă decât Vultur. Părul odinioară auriu albise, ca și barba lungă. Nu arăta însă slăbit iar ochii îi erau limpezi și trezi. Locuitorii deșertului aveau o viață lungă și rămâneau în puteri chiar și în ultimii lor ani. Nu își puteau permite să se lase pe lenevit - mai ales când erau în slujba Zeilor.
Vultur ajunse în sfârșit în vârful dealului. Celălalt Căutător de Poteci îi aruncă o privire ca și cum de abia atunci își dăduse seama de sosirea tânărului. Îl cercetă cu atenție, făcându-l să se simtă cam stânjenit. Avea impresia că viitorul său tovarăș se îndoia de talentele sale.
-Mă bucur să te văd, spuse când ajunse cot la cot cu viitorul său mentor.
Bărbatul nu-l slăbi din priviri. Dădu scurt din cap.
-Trebuie să fi Vultur, spuse în cele din urmă. Cel puțin așa îmi spune Allar că te numești. Dar, desigur , nu ăsta e numele tău adevărat.
Vultur însă tăcea cu încăpățânare. Încălcase multe din legile deșertului în ultimii ani. Însă orice s-ar întâmpla, era o regulă pe care nu avea niciodată să o dea la o parte.
-Sunt Vultur, răspunse sfidător. Nu există alt nume la care să răspund - chiar dacă odinioară lucrurile au stat altfel.
Celălalt încuviință. În ochii lui se vedea un licăr de dispreț.
-Fie și așa atunci. Eu sunt Idur. Chiar este numele meu adevărat. După cum vezi, pot să-l spun în Lumea de Afară. L-am folosit deseori și niciun zeu nu m-a trăsnit deocamdată.
Vultur se gândi că într-o zi avea să-i explice lui Idur că nu avea nimic de-a face cu teama de Zei. Nu era o dorință de a se agăța de o lege și de a arăta respect unor Zei pe care de fapt îi disprețuia. Chiar era Vultur. O fi fost un nume pe care și-l dăduse el singur, dar numele devenise o parte din el. Nu era Kassir. Aceea fusese o altă viață. Kassir murise la hotarul deșertului și atunci se născuse Vultur. Nu putea să își spună cu numele vechi - aparținea altcuiva.
-Bănuiesc că ar trebui să plecăm, spuse în cele din urmă.
Idur dădu din cap cu gândul aiurea. Ochii i se îndreptară asupra cetății, sorbind-o pentru ultima oară. Când îl privi din nou pe Vultur, părea cam amețit.
-Desigur, spuse. Ar trebui să mergem. Făcu o pauză privindu-și noul tovarăș de drum cu nesiguranță. Văd că nu te întorci. Nu pari să vrei să privești cetatea încă o dată.
Vultur rămase cu răsuflarea tăiată. O altă lege pe care o respecta cu sfințenie era că nu se întorcea niciodată să arunce o ultimă privire locurilor pe care le părăsea. Nu se gândise niciodată de ce era așa de important pentru el. Însă nu avea s-o încalce niciodată. Nici măcar de ochii lumii.
-Nu privesc niciodată îndărăt, spuse cu hotărâre, sperând că Idur nu va mai insista.
Pentru o clipă, o undă de înțelegere apăru pe trăsăturile aspre. Dispăru imediat.
-Ai dreptate, aprobă Idur. Haidem.
Coborâră dealul în timp ce soarele urca pe cer. Vultur știa că dacă ar fi întors capul, ar fi văzut Cetatea de Marmură Albă roșind în lumina răsăritului.
Epilog
Cu cincisprezece ani mai târziu
Iarba scurtă din Câmpiile Singuratice se legăna din nou în vântul toamnei. Câmpurile nu se schimbau. Nu contau anii care treceau. Se puteau scurge secole. Doar anotimpurile arătau diferit. Așa putea ști cineva care locuia acolo cum trecea timpul. Vultur însă nu petrecea prea mult timp acolo. Aceasta era numai baza sa, unde se întorcea după călătorii grele.
Mica colibă construită acolo cu ajutorul lui Idur devenise căminul său. Uneori își dădea seama că îi plăcea. O dată cu trecerea anilor, devenise o parte din el.
În acea seară se afla în Câmpiile Singuratice, mai la nord decât se ducea de obicei. Privea apusul soarelui. Mereu îl invadau gândurile în amurg, amintirile unei vieți atât de îndepărtate, parcă ar fi fost o poveste auzită de demult. Își amintea de deșert, cu soarele său călduros și dunele mereu schimbătoare. În fața ochilor îi apăreau zidurile cenușii îngrozitoare ale Templului Zeilor Soarelui. Și mai erau și alte ținuturi, Grădinile Îmbelșugate și Fortăreața de Hotar, și tot ce venise după. Se gândea la Carys ori de câte ori îndrăznea, și spera că până la urmă își găsise un scop în ținutul ei dezolant și neschimbător.
În acea zi, însă, închise ochii trecutului. Privirea îi era ațintită spre miazănoapte. Își aminti de ce văzuse cu câteva săptămâni în urmă, acel băiat cu un cățelandru alb după el. Se întrebă ce îi mânase spre Câmpiile Singuratice. Avea însă să afle în curând. Drumul băiatului îl va duce direct la coliba lui Vultur. O casă goală prezenta o ispită pentru cineva care dormise nopți întregi sub cerul liber, mai ales că stătea să ploaie. Poate, gândi Vultur bucuros, poate va avea pe cineva din nou în grijă în curând.
Întoarse spatele soarelui la apus. În timp ce pășea pe potecile bine-cunoscute, i se păru că aude în depărtate strigătul unei Păsări a Osândei. Pufni. Nicio Pasăre a Osândei nu ajungea așa departe în miazănoapte, dar poate nu era de mirare că se gândise la ele. Îi era dor de Cetatea de Marmură Albă. Poate îi trebuia un pretext să treacă pe acolo în curând.
Își continuă drumul. Poveștile trecutului său rămaseră în urmă. Fără să știe, păși în altă poveste.
Copyright Simina Lungu 2022
Comentarios