5.Andrag hotărî că era mai bine ca Vultur să rămână la han. A doua zi dimineață avea să meargă la Palatul de Argint pentru a se prezenta Domnitorului Cetății și capului Ordinului Alb.
-Vei lucra cu ei îndeaproape, explică. Desigur că vor să afle cât mai multe despre tine.
-Cât timp pot rămâne în cetate? vru să știe Vultur. Din câte am înțeles, nu se cuvine să fiu aici.
-Cam așa e, aprobă Andrag fără să vrea. Dar nu aveai de unde să ști. Probabil că te vor mai lăsa să stai câtva timp. Trebuie să vezi niște hărți iar după aceea să își alegi locul de care vei avea grijă. Bănuiesc că vrei să fie undeva la miazăzi - de exemplu în Grădinile Îmbelșugate?
Sau Dealurile Mohorâte, gândi Vultur cu o undă de regret. Era sigur de un lucru: nu avea să se mai întoarcă vreodată pe acolo.
-Nu, e prea aproape de casă. Nu e bine să te întorci la un loc pe care deja l-ai părăsit.
Andrag îl cercetă gânditor.
-Bănuiesc că nu.
-Oricum, continuă Vultur, cei din Grădinile Îmbelșugate nu prea au nevoie de ajutor. N-ar fi multe lucruri de făcut pentru un Căutător de Poteci.
-Bun atunci, spuse Andrag. Găsim noi un loc pentru tine. Undeva unde să nu te plictisești.
A doua zi dimineață se întoarse să îl conducă pe Vultur la Palatul de Argint. Vultur se bucură să-l revadă. Îi plăcea Andrag. Își dădea seama că era de încredere.
În timp ce mergeau pe străzile aglomerate, Andrag îi povesti câte ceva despre cine conducea Cetatea de Marmură Albă. Domnitorul Allar era stăpânul ei, însă nicio decizie nu putea fi luată fără sfetnicii săi.
Unul din aceștia era Marele Preot al Ordinului Alb. Nu se putea ca Ordinul Alb să nu aibă ceva de spus în conducerea Cetății de Marmură Albă. erau prea importanți. Al doilea sfetnic era Domnița Maya, soția lui Allar. În acele zile, poziția Mayei era mai mult onorifică. Sănătatea îi era fragilă. Până și cei mai buni vindecători din cetate erau îngrijorați. Nu prea lua parte la sfaturi.
-Și Ordinul Alb? întrebă Vultur. Ce fac când nu sunt ocupați cu conducerea Cetății de Marmură Albă.
Andrag ezită.
-Se ocupă cu multe, spuse în cele din urmă, iar Vultur auzi limpede prudența din glasul său. Unele nici nu le înțeleg.
-Iar pe celelalte nu le poți împărtăși unui străin.
Spre surprinderea lui, Andrag clătină din cap.
-Tu nu ești un străin. Ești un Căutător de Poteci. De obicei le spunem totul Căutătorilor de Poteci. Ne ajutați, deci trebuie să vă oferim cât de multe informații putem.
Ajunseră la Palatul de Argint iar Andrag își conduse oaspetele cu pași hotărâți de-a lungul coridorului. Vultur mergea cu ochii căscați. Nu știa la ce se așteptase de la Palatul de Argint, însă acesta îl luase cu totul prin surprindere. Pe coridoarele imense domnea tăcerea solemnă - după cum se și cădea - însă mai era ceva. Nu își dădea seama ce anume, însă îl făcea să se simtă în siguranță, ca și cum ar fi ajuns în sfârșit acasă.
Sala sfatului era imensă și luminoasă. Pe pereți atârnau tapiserii cu modele neînțelese de Vultur. Cei trei oameni din sală erau și ei o surpriză. Stăpânul cetății, domnitorul Allar, ședea pe un scaun înalt, înconjurat de cei doi sfetnici ai săi. Domnița Maya stătea la stânga sa. Era palidă și slăbită, cu părul întunecat făcându-i chipul și mai transparent. Marele Preot era la dreapta lui Allar. Veșmintele îi străluceau ca și cum ar fi fost făcute din argint pur. Părul îi era deja cenușiu în unele locuri. Însă Allar era mai tânăr decât se așteptase Vultur. După câte cântece de laudă i se dedicaseră, Vultur crezuse că trăise deja multe veacuri. Andrag se înclină celor trei.
-Domnilor, domniță, dați-mi voie să vi-l prezint pe Vultur, Căutătorul de Poteci.
Se retrase apoi, dar nu părăsi camera. Vultur îi era nespus de recunoscător. Făcu o plecăciune adâncă, simțindu-se prea rustic pentru o astfel de ocazie. Niciodată nu se aflase față în față cu niște personaje atât de ilustre.
-Bine ai venit, Căutătorule de Poteci, îl întâmpină Allar. E mereu nevoie de cineva ca tine.
-Așa e, aprobă Marele Preot al Ordinului Alb. Mai ales când sunteți atât de puțini, într-o lume mult prea mare.
-Adenhaas are dreptate, spuse Allar. Nu mulți Căutători de Poteci intră în slujba noastră - cel puțin, nu atâți cât ar fi nevoie. De aceea suntem recunoscători ajutorului oferit de voi.
-Atunci eu sunt aici să vă ofer ajutorul de care aveți nevoie.
Chipul lui Adenhaas avea o undă de dispreț. Vultur profită de ocazie pentru a-l cerceta pentru prima dată pe Marele Preot al Ordinului Alb. Fața îi era luminoasă, însă în același timp și aspră. Ochii îi luceau cu șiretenie. Vultur își plecă privirea. Era ceva la Adenhaas ce nu îi prea plăcea. Expresia de pe chip era prea vicleană. Îi amintea prea mult de Adar. Bănui că nimeni nu putea ajunge mare preot dacă nu îi plăceau cât de cât intrigile.
-Înainte să ne poți ajuta, va trebui să te instruim, spuse Adar. Iar apoi, bineînțeles, va trebui să-ți alegi un loc de care să ai grijă. Îți va lua cam două săptămâni. Între timp, vom da de veste celui mai apropiat Căutător de Poteci. Acesta va petrece un an cu tine.
Vultur împietri, cuprins brusc de teamă.
-El vine tot din deșert? întrebă șovăitor.
Allar și Adenhaas schimbară priviri amuzate.
-Bineînțeles că de acolo vine, spuse Adenhaas. În ceea ce numiți voi Lumea de Afară nu sunt Căutători de Poteci. Ne-am întrebat deseori de ce. Până acum, însă, nu am găsit niciun răspuns.
Vultur nu știa ce să spună. Avea să fie prima dată de când era exilat când se întâlnea cu cineva din neamul său. O parte din el își dădea seama că, dat fiind că acel Păstor al Luminii se afla și el aici, atunci sau era și el în exil, sau părăsise deșertul de bună voie. Însă se simțea ca și cum vechiul său trai încerca să-l tragă îndărăt. Nu era sigur că dorea așa ceva.
6.Însă până să se întâlnească cu celălalt Căutător de Poteci, trebuia să-și aleagă un loc - și să învețe mai multe despre Lumea de Afară. Crezuse că știa deja destule - însă toate învățăturile sale se trăgeau din zvonuri și povești. Chiar și cele mai de încredere nu erau cu totul adevărate. Scrierile din Biblioteca Regală, însă, erau cu totul diferite.
Obișnuit cu cămăruța plină de cărți din Templul Zeilor Soarelui, Vultur fu luat pe nepregătite de Biblioteca Regală din Cetatea de Marmură Albă. Se așteptase la o odăiță în Palatul de Argint. Biblioteca Regală își avea propria clădire. Era chiar mai mare decât palatul.
Pereții erau acoperiți cu rafturi de cărți - cu coperți de piele, volume uriașe cu cotoare aurii, pergamente vechi de când lumea cu pagini ce se sfărâmau ca frunzele uscate. Andrag îl informase că Biblioteca Regală mereu adăuga noi volume la colecția sa. În clădire se afla o cameră unde oamenii își petreceau zile nesfârșite copiind cărți. Alții cutreierau lumea în lung și în lat pentru a aduce povești noi Cetății de Marmură Albă.
Locul îl fascina. Ar fi vrut să-și petreacă întreaga viață acolo, cercetând comorile de pe fiecare raft. Din păcate, nu acesta îi era țelul. Fu condus într-o cămăruță unde putea învăța în liniște, fără să fie deranjat și i se oferiră hărți și tratate geografice din Lumea de Afară. Acestea erau diferite de materialele din deșert, informative, dar pline de propagandă, cu toate avertizările despre răutățile celor ce nu se aflau sub conducerea Zeilor Deșertului. Cele de aici, erau limpezi și obiective, prezentând atât părțile bune, cât și cele rele.
Petrecu zile întregi aplecat asupra hărților. Privi ținuturile lăsate în urmă, Grădinile Îmbelșugate și Dealurile Mohorâte, chiar dacă știa că nu avea de gând să se mai întoarcă pe acolo. Căută Cetatea Neguțătorilor și pădurile ce o înconjurau. Cercetă munții abrupți ce înconjurau Cetatea de Marmură Albă.
Apoi ochii îi fură atrași parcă fără voia lui mai departe, spre miazănoapte, spre locuri pe care nu le văzuse până atunci. Acolo ținutul era pustiu. Se mai aflau câteva așezări cu nume sugestive, precum Ultimul Sat și Mlăștinari, însă acestea erau împrăștiate pe ici și colo. Între ele se întindea sălbăticia. Dacă cineva de pe acolo dorea să călătorească spre Cetatea de Marmură Albă, avea să aibă necazuri. Chiar și cei ce călătoreau în grupuri mari nu prea aveau șanse să ajungă la cetate nevătămați.
În timpul serilor, Andrag venea la el. Îl conducea prin oraș, arătându-i locuri pe care vizitatorii obișnuiți nu le descopereau. Îi povestea de alianțele făurite de Cetatea de Marmură Albă, și de toate lucrurile bune făcute de aceasta.
Vultur se bucura de tovărășia sa, și nu numai datorită poveștilor. Într-un fel, el și Andrag semănau. Andrag era mesager. Călătorea din loc în loc, aducând știri din Cetatea de Marmură Albă. Cunoștea întinderea sălbatică, aproape la fel de bine ca Vultur. Însă el chiar avea o casă. Aparținea trup și suflet Cetății de Marmură Albă. Vultur nu și-l putea imagina în altă parte.
Vultur îi spuse multe lui Andrag - unele dintre poveștile sale nu le împărtășise nici măcar lui Carys. Andrag fu primul care află motivul pentru care Vultur se afla acum în exil. Știa că el avea să înțeleagă. Pentru el, a alege calea cea dreaptă era un lucru foarte important.
-Cred că ți-a fost greu, remarcă Andrag. Să alegi între datorie și conștiința ta. Să ști că te aștepta moartea sau exilul. Nu e ușor, nu?
-Nu, aprobă Vultur cu entuziasm. Nu e niciodată ușor.
Se lăsa seara. Stăteau pe scările din fața casei lui Andrag. Stelele sclipeau iar aerul era proaspăt, mirosind a flori tinere din munți. Andrag cerceta cerul.
-Bănuiesc că nu e ușor nici să pleci de acolo de unde ai prins rădăcini, continuă gânditor. Să-ți părăsești căminul astfel - nu e o alegere pe care cineva ar face-o fără să ezite, nu?
Vultur îi aruncă o privire curioasă. Ceva în glasul prietenului său îi spunea că nu era vorba numai de înțelegere față de necazul Păstorului Luminii.
-Mi se pare că ai ceva anume în gând, remarcă cu grijă.
Andrag pufni, clătinând din cap. Nu se uita la Vultur. Avea ochii pierduți undeva în noapte.
-E adevărat că pentru tine stelele arată altfel? vru să știe. Sau sunt cumva aceleași stele pe care le ști din deșert?
Vultur clătină din cap. Și el observase asta. Stelele se schimbaseră, alcătuind forme necunoscute. Încă mai putea recunoaște unele din acestea, însă nu apăreau pe cer la timpurile potrivite. Într-o vreme îl înspăimântase acest fapt mai tare ca orice altceva întâlnise el la începutul exilului.
-Sunt diferite și de stelele de deasupra Cetății Neguțătorilor, continuă Andrag. Ai fost vreodată acolo?
-Mi s-a oferit o dată ocazia să merg. Nu m-am dus, până la urmă.
-Eu am fost de multe ori. Prima mea misiune a fost acolo. Am avut nevoie de mult ajutor atunci. Am întâlnit un fost negustor de mirodenii, unul din conducătorii cetății. M-a ajutat foarte mult și a devenit un prieten bun. Cu ceva timp în urmă, i-am cerut mâna fiicei sale. Amândoi au fost de acord.
Vultur rămase tăcut. Mintea îl duse la Carys și Lusa. Simți o împunsătură de invidie. Nu că ar fi crezut el că merita mai multe decât Andrag. Însă își dădea seama că oricât de mult s-ar fi asemânat ei doi, Andrag își putea construi un cămin. Chiar dacă petrecea luni întregi pe drum, mereu se întorcea în același loc.
-Mă întreb totuși dacă am făcut un lucru înțelept, continuă Andrag, fără să-și dea seama ce efect aveau vorbele sale asupra lui Vultur. Adică - îi cer Lorlei să-și părăsească locul natal și tot ce cunoaște ea pentru a-și petrece restul zilelor într-un loc necunoscut, unde până și stelele sunt străine.
Vultur se gândi la părinții săi. Malna nu era din alt sat, deci nu se pusese problema astfel. Însă pentru prima dată Vultur se întrebă dacă Rashed se gândise la ea când făcuse acel pact cu Zeițele Ploii. Nu-și dăduse seama că Malna nu ar fi fost niciodată de acord să renunțe la întâiul ei născut? Nicio mamă nu ar fi dorit asta.
Vultur nu mai simțea amărăciune față de felul în care Rashed nu se gândise la el. Era greu să simți empatie pentru cineva care nu exista încă - care poate nu avea să existe deloc. Dar Malna? Cum rămânea cu sentimentele ei?
Dar iată-l pe Andrag, îngrijorat că lua pe cineva de la casa ei, pentru a o aduce într-un loc unde toată lumea spunea că nimeni nu se putea simți singur. Brusc Vultur se simți copleșit de dorința de a-și alina prietenul în orice fel.
-N-avea grijă, îi spuse iute. Aici e Cetatea de Marmură Albă. Aici uiți de dorul de casă.
În sfârșit Andrag își smulse privirea de la cerul plin de stele. Se întoarse spre Vultur cu o căutătură gânditoare.
-Zău? întrebă, cu o nesiguranță ce nu îl caracteriza.
Vultur încuviință ferm.
-Zău că da. Povestește-mi despre Lorla. Aș vrea să o pot vedea și eu.
-Chiar că trebuie s-o vezi, aprobă Andrag, zâmbind larg. Și poate o s-o cunoști și tu. Când vei conduce călători la Cetatea de Marmură Albă, oprește-te la baracă. Vom veni să te vedem. Lorla și cu mine - și poate și copiii noștri, dacă vom fi binecuvântați cu ei. Vor fi, bineînțeles, viitori mesageri. Toți cei din familia mea au fost mesageri.
Vultur îl ascultă, simțindu-se ciudat de fericit. Aproape că putea uita că va trebui să plece din nou în curând, pentru a-și continua viața plină de singurătate.
Copyright Simina Lungu 2022
Comments